Ideea de a construi centre de date subacvatice a trecut, în ultimii doi ani, din categoria experimentelor de laborator în cea a proiectelor cu buget, calendar și autorizații. Motivul este banal: inteligența artificială cere putere de calcul, iar puterea de calcul cere energie, apă și teren. Trei resurse care, pe uscat, sunt din ce în ce mai scumpe și mai contestate politic.
Într-o analiză publicată de Fast Company și preluată din The Conversation, Nir Kshetri, profesor de management la University of North Carolina – Greensboro, susține că mutarea serverelor în ocean poate rezolva o parte din ecuație, dar deschide simultan o listă nouă de probleme: întreținere aproape imposibilă, reglementare incertă și un impact termic asupra ecosistemelor marine care abia începe să fie măsurat.
Experimentul Microsoft: 864 de servere pe fundul mării
Povestea modernă a acestei idei începe în 2015, când Microsoft a lansat un program de cercetare pentru a testa dacă un centru de date poate funcționa scufundat. Trei ani mai târziu, în 2018, compania a coborât un cilindru etanș pe fundul mării, în apropierea insulelor Orkney din Scoția. Instalația conținea 864 de servere și era legată la uscat printr-un cablu submarin.
Rezultatul a fost neașteptat de bun. După doi ani, Microsoft a raportat că rata de defectare a serverelor scufundate a fost de aproximativ o optime din cea înregistrată la echipamente comparabile de pe uscat. Explicația avansată de companie, încă neconfirmată definitiv, este că într-un mediu sigilat hardware-ul e mai puțin expus la oxigen, umiditate și variații de temperatură — și, la fel de important, nimeni nu îl mai zgâlțâie umblând prin rack pentru a schimba o componentă.
Cu toate acestea, proiectul a fost închis în 2024, iar Microsoft a decis să nu construiască alte module subacvatice. Compania nu a explicat public motivul. Analizele independente citate de Kshetri indică o combinație de obstacole birocratice — inclusiv nevoia de avize de mediu — și dorința de a putea înlocui hardware-ul mai rapid, ceea ce e practic imposibil într-o capsulă sudată de pe fundul mării. Firma s-a reorientat către centre terestre, mai mari, mai ușor de extins și accesibile pentru reparații. Merită amintit că răcirea rămâne o obsesie a industriei și pe uscat, unde se testează plăci din cupru printate 3D pentru a reduce consumul.
China, Japonia, Singapore și Coreea duc ideea mai departe
Retragerea Microsoft nu a oprit cursa. China a pus în funcțiune la Shanghai ceea ce este considerat primul centru de date subacvatic alimentat cu energie eoliană. Instalația a fost lansată în iunie 2025 și a intrat în exploatare comercială completă în mai 2026.
Cifrele proiectului sunt relevante: o investiție de 226 de milioane de dolari, răcire cu apă de mare în loc de apă dulce refrigerată și un consum de electricitate cu cel puțin 30% mai mic decât la un centru de date clasic. Turbinele eoliene offshore din vecinătate reduc dependența de combustibili fosili și, implicit, amprenta de carbon a instalației.
Platforme plutitoare în loc de capsule scufundate
Japonia testează o variantă diferită, mai ușor de întreținut: containere de transport transformate în module de calcul și așezate pe platforme plutitoare. Avantajele sunt cumulative — apă de mare pentru răcire, spațiu neobstrucționat pentru panouri fotovoltaice și turbine, plus zero teren consumat. Un astfel de centru a fost deschis în 2025 pe o platformă plutitoare în apropierea orașului Yokohama, alimentat de panouri solare montate pe aceeași structură, cu baterii pentru stocare. Testul este programat să continue până în martie 2027.
Singapore, unde terenul este resursa cea mai limitată, merge direct spre scară comercială. Compania de infrastructură Keppel a început în 2026 construcția unui centru de date plutitor cu patru niveluri, programat să intre în funcțiune în 2028, cu răcire pe apă de mare și un consum redus de apă tratată.
În Coreea de Sud, orașul Ulsan a demarat în 2025 planificarea unui centru de date subacvatic care ar putea găzdui peste 100.000 de servere, cu un consum estimat cu 30% mai mic decât la echivalentul terestru. În Statele Unite, proiectul DeepGreen Western Passage propune un centru de date submersibil dedicat inteligenței artificiale în Bay of Fundy, statul Maine, alimentat de turbine mareomotrice care exploatează curenții puternici din zonă.
Nu este obligatoriu, însă, să scufunzi serverele pentru a folosi oceanul. În Portugalia, centrul de date SIN01 de la Sines, dedicat aplicațiilor AI, stă pe uscat, dar aspiră apă din Atlantic pentru răcire și o returnează apoi în mare.
Argumentul care nu apare în fișele tehnice: opoziția localnicilor
Pe lângă economia de energie și de apă dulce, distanța față de zonele rezidențiale a devenit un avantaj comercial. Un sondaj Gallup din martie 2026 a arătat că 70% dintre americani se opun construirii de centre de date pentru inteligență artificială în comunitățile lor. În același timp, peste jumătate din populația lumii trăiește la mai puțin de 120 de mile (aproximativ 190 de kilometri) de o coastă, ceea ce înseamnă că un centru de date plasat în larg poate rămâne suficient de aproape de utilizatori pentru latențe mici.
Contrapartida este întreținerea. Dacă un server cedează la 30 de metri sub apă, nu poate fi înlocuit pe loc. În multe scenarii, întregul modul sigilat trebuie ridicat la suprafață pentru o singură componentă defectă — un cost operațional care schimbă complet calculul de rentabilitate.
Centre de date subacvatice și căldura lăsată în ocean
Principala îngrijorare de mediu ține de apa folosită pentru răcire. Evacuarea unui debit constant de apă caldă poate influența nivelul de oxigen dizolvat, pH-ul și viața marină din jur.
Datele de la instalațiile deja funcționale sunt, deocamdată, moderate. HiCloud, contractorul de inginerie pentru centrul de date subacvatic chinez din Hainan, a raportat o creștere de sub 1 grad Celsius (1,8 grade Fahrenheit) a temperaturii apei din vecinătatea facilității. La SIN01, în Portugalia, apa returnată în ocean este cu aproximativ un grad mai caldă.
Problema este cumulul. Numeroase specii marine depind de temperaturi stabile pentru reproducere, hrănire și migrație, iar mai multe centre de date grupate în aceeași zonă ar putea genera poluare termică locală. Iar contextul nu este favorabil: UNESCO estimează că aproximativ 60% dintre ecosistemele marine sunt deja degradate sau exploatate nesustenabil. Oceanul se încălzește oricum, în paralel cu atmosfera, ceea ce înseamnă că în anumite regiuni apa va deveni treptat mai puțin eficientă ca agent de răcire.
O soluție parțială, nu un răspuns final
Centrele de date subacvatice și plutitoare rezolvă lucruri concrete: reduc consumul de electricitate pentru răcire, elimină o parte din nevoia de apă potabilă și scad presiunea pe terenurile din jurul marilor orașe. Ceea ce nu fac este să reducă cererea de energie a antrenării modelelor AI — o cursă în care unele companii au ajuns să cumpere turbine pe gaz pentru propriile centre de calcul.
Testul real, spune Kshetri, nu este dacă oceanul poate găzdui următoarea generație de infrastructură pentru inteligență artificială, ci dacă poate face asta fără să devină următoarea problemă de mediu. Între timp, industria caută alternative și în direcții mult mai exotice, de la centre de date bazate pe celule cerebrale umane până la arhitecturi neuromorfice care încearcă să replice creierul în siliciu.
Pentru context tehnic suplimentar, documentația publică a experimentului Microsoft rămâne disponibilă în pagina dedicată Project Natick.
