Istoria ceasului portabil începe la Nürnberg, la începutul secolului al XVI-lea, dar o parte din povestea spusă de obicei despre ea nu rezistă la verificare. Pentru cine poartă azi un smartwatch, merită știut cât de mult au durat pașii dintre un ceas cât un pumn, cu un singur ac, și un cristal de cuarț care vibrează de mii de ori pe secundă.
Ceasul mecanic apare în Europa în jurul anului 1300, fără o dată sau un inventator unic, pentru că mecanismul s-a dezvoltat în paralel, în mai multe orașe. Primele exemplare erau uriașe, puse în turnuri, și mișcate de greutăți. Cronicile italiene pomenesc un ceas public care bătea orele la Milano încă din anii 1330.
Portabilitatea a venit abia când greutățile au fost înlocuite cu un arc. Restul istoriei, până la ceasul de mână cu baterie și apoi la cuarț, e o succesiune de miniaturizări, fiecare cu propriile mituri.
Peter Henlein și primul ceas care putea fi purtat
Numele asociat cu primul ceas portabil este Peter Henlein, lăcătuș din Nürnberg. La începutul secolului al XVI-lea, el a construit ceasuri mici, acționate de un arc, care puteau fi purtate în mână sau atârnate la gât. Aveau un singur ac, pentru ore, și nu aveau sticlă de protecție.
Minutarul a apărut abia în a doua jumătate a secolului. Ceasornicarul elvețian Jost Bürgi este creditat cu un ceas cu minutar din 1577, iar soluția s-a generalizat după 1600. Precizia de atunci nu justifica, de fapt, un al doilea ac: abaterile se măsurau în zeci de minute pe zi.
Ce spune istoria ceasului când trece prin laborator
Partea mai puțin cunoscută ține de obiectele care au susținut legenda. Germanisches Nationalmuseum din Nürnberg a deținut din 1897 un ceas portabil gravat cu numele lui Henlein și cu anul 1510. După o cercetare de aproape doi ani, muzeul a concluzionat că inscripția a fost adăugată în secolul al XIX-lea, iar mecanismul fusese asamblat din piese vechi și noi și nu funcționase niciodată.
Un al doilea obiect, un ceas încorporat într-o sferă pentru parfum, datat 1505, este prezentat de proprietarii săi drept opera lui Henlein. Atribuirea rămâne disputată între specialiști. Concluzia prudentă este că Henlein a fost printre primii care au miniaturizat mecanismul, nu că avem în vitrină primul lui ceas.
Aceeași prudență se aplică și altor date circulate des. Ceasul cu alarmă construit în 1787 de americanul Levi Hutchins suna la o singură oră, 4 dimineața, cât îi trebuia lui ca să se trezească la muncă. Nu era un produs comercial, ci o soluție personală.
De la buzunar la încheietură: războiul și bateria
Ceasul de mână a existat înainte de 1900, dar era privit mai ales ca bijuterie. Adoptarea lui în masă a venit în Primul Război Mondial, când a devenit evident că un soldat nu poate lăsa arma din mână ca să scoată ceasul din buzunar. După război, bărbații care îl purtaseră pe front l-au păstrat.
Unele relatări, inclusiv cele care circulă în presa românească, dau anul 1953 pentru primul ceas electronic cu baterie. Primul ceas de mână alimentat de baterie lansat comercial a fost însă Hamilton Electric 500, în 1957. Energia venea dintr-o baterie, dar timpul era măsurat tot de un balansier mecanic.
Ruptura reală a venit pe 25 decembrie 1969, când Seiko a pus în vânzare Quartz Astron 35SQ. Ceasul folosea un cristal de cuarț care oscila la 8.192 Hz și avea o precizie de plus-minus 5 secunde pe lună, adică circa 0,2 secunde pe zi. Un ceas mecanic bun abătea de la câteva secunde la câteva zeci de secunde pe zi. Prețul de lansare, 450.000 de yeni, era comparabil cu al unui automobil popular din acea vreme.
Cuarțul a ieftinit ulterior ceasul atât de mult încât a declanșat criza industriei elvețiene din anii 1970. Aceeași logică a miniaturizării continuă astăzi în ceasurile inteligente, unde discuția nu mai e despre secunde, ci despre senzori și autonomie, cum se vede în comparația dintre Galaxy Watch 8 și Galaxy Watch Ultra.
Istoria ceasului în România: unde o vezi pe viu
Cea mai completă colecție de acest tip din țară se află la Ploiești. Muzeul Ceasului „Nicolae Simache” a fost înființat în 1965 de profesorul Nicolae Simache (1905–1972), cu scopul declarat de a ilustra evoluția mijloacelor de măsurare a timpului. Funcționează în Casa Luca Elefterescu, o clădire din 1890, restaurată și redeschisă pe 20 mai 2016.
Printre piesele semnalate de Ghidul Muzeelor din România se află ceasuri astronomice din 1544 și 1562, cadrane solare semnate Butterfield, din 1690, și un ceas cu apă realizat de Charles Rayner în 1654. Colecția include și ceasuri care au aparținut lui Alexandru Ioan Cuza, regelui Carol I și regelui Mihai I, plus ceasuri cu figurine și muzicale care funcționează și astăzi.
Muzeul este deschis de marți până duminică, între orele 9:00 și 17:00. Pentru cine vrea să compare direct un mecanism de secol XVI cu un ceas de azi, e probabil cel mai bun loc din țară.
Ce urmează după cuarț
Pasul următor nu mai ține de precizie, pentru că ceasurile conectate își sincronizează ora prin rețea sau GPS. Competiția s-a mutat pe funcții: monitorizarea sănătății, asistenții vocali și integrarea cu telefonul, ca la funcțiile audio și Siri din Apple Watch Series 12.
Miniaturizarea merge mai departe decât încheietura, spre inele și alte purtabile, cu propriile compromisuri, pe care le-am detaliat în articolul despre capcanele unui inel inteligent. Toate modelele noi sunt urmărite în secțiunea dedicată ceasurilor inteligente.
