Istoria vieții pe Pământ, întinsă pe parcursul a miliarde de ani, este o cronică a evoluției, adaptării, dar și a unor evenimente catastrofale care au remodelat fundamental biosfera. Printre acestea se numără extincțiile în masă, perioade scurte la scară geologică, dar cu un impact devastator, în care un procent uriaș de specii dispare pentru totdeauna. Astăzi, o întrebare tot mai presantă domină comunitatea științifică și conștiința publică: suntem oare martorii sau, mai grav, arhitecții celei de-a șasea extincții în masă? O analiză GadgetReport.ro
Pentru a înțelege magnitudinea actualei crize, este esențial să privim în urmă. Planeta noastră a trecut prin cel puțin cinci extincții în masă majore, fiecare decimând biodiversitatea existentă și deschizând calea pentru noi forme de viață.
Prima dintre acestea, Extincția Ordovician-Siluriană, a avut loc acum aproximativ 443 de milioane de ani și a eliminat circa 85% din speciile marine, probabil din cauza unei răciri globale și a scăderii nivelului mării.
A urmat apoi Extincția Devoniană Târzie, acum aproximativ 375 de milioane de ani, care a afectat din nou viața marină, cu aproximativ 75% din specii dispărute, posibil din cauza schimbărilor climatice și a evenimentelor anoxice din oceane.
Cea mai devastatoare a fost Extincția Permian-Triasică, supranumită și „Marea Moarte”, acum aproximativ 252 de milioane de ani, anihilând peste 96% din speciile marine și 70% din cele terestre, probabil declanșată de erupții vulcanice masive.
Ulterior, Extincția Triasic-Jurasică, acum aproximativ 201 milioane de ani, a dus la dispariția a circa 80% din specii, deschizând calea pentru dominația dinozaurilor.
Cea mai recentă și poate cea mai faimoasă este Extincția Cretacic-Paleogenă, petrecută acum aproximativ 66 de milioane de ani, care a șters de pe fața Pământului circa 76% din specii, inclusiv dinozaurii non-avieni, cel mai probabil din cauza impactului unui asteroid masiv și a vulcanismului intens.
O nouă extincție?
Ceea ce diferențiază criza actuală este viteza și cauza. Ecologi și biologi de renume avertizează că ne aflăm pe marginea prăpastiei sau chiar în mijlocul unei noi ere de dispariție în masă, denumită uneori extincția Holocenului sau a Antropocenului, deoarece este cauzată, în mod covârșitor, de activitățile umane.
Dovezile sunt alarmante. Ratele actuale de dispariție a speciilor sunt estimate a fi de până la 100 de ori mai mari decât ratele de fond (ritmul natural de dispariție în absența perturbărilor majore). Unele analize sugerează că această rată s-ar putea accelera până la a fi de 10.000 de ori mai mare. Asistăm la o „anihilare biologică”, o scădere dramatică nu doar a numărului de specii, ci și a populațiilor de animale și plante la nivel global.
Amprenta Antropocenului
Principalii factori care alimentează această criză sunt direct legați de amprenta tot mai adâncă a omului asupra planetei. Aceasta se manifestă în primul rând prin distrugerea și fragmentarea habitatelor, cauzate de expansiunea agriculturii, urbanizarea necontrolată și defrișările masive, care reduc și izolează spațiile vitale pentru nenumărate specii. La aceasta se adaugă supraexploatarea resurselor, unde pescuitul excesiv, vânătoarea ilegală (braconajul) și comerțul cu specii sălbatice decimează populațiile. Poluarea, sub forma substanțelor chimice toxice, a plasticului și a altor deșeuri, contaminează solul, apa și aerul, afectând lanțurile trofice. Nu trebuie neglijată nici introducerea speciilor invazive, care, aduse de om în noi ecosisteme, pot deveni prădători sau competitori redutabili pentru speciile native. Peste toate acestea, se suprapune amenințarea omniprezentă a schimbărilor climatice, cauzate de emisiile de gaze cu efect de seră, care modifică rapid habitatele, forțând speciile să se adapteze, să migreze sau să dispară.
A început a șasea extincție în masă a Pământului?
Există o dezbatere în lumea științifică nu atât asupra gravității crizei biodiversității, cât asupra momentului în care putem declara oficial că ne aflăm într-o „extincție în masă”. Pragul istoric pentru o astfel de clasificare este dispariția a peste 75% din totalul speciilor într-un interval geologic scurt.
Unii oameni de știință subliniază că, deși ritmul actual este catastrofal, procentul total de specii confirmate ca dispărute în ultimele secole este încă sub acest prag. Cu toate acestea, dacă toate speciile amenințate în prezent ar dispărea și ritmul actual de pierdere ar continua, Pământul ar putea depăși pragul de 75% pentru grupurile de animale vertebrate în mai puțin de 550 de ani. Indiferent de definiții, urgența este palpabilă.
Un raport pentru 2020 al Platformei interguvernamentale științifico-politică privind biodiversitatea și serviciile ecosistemice (IPBES) a constatat că, în medie, 25% din speciile din toate grupurile de animale și plante sunt amenințate cu dispariția în decurs de câteva decenii și că impactul uman se intensifică.
Fără acțiuni preventive, pe măsură ce speciile dispar, „va exista o accelerare suplimentară a ratei globale de dispariție a speciilor”, scriu autorii raportului.
Pierderea biodiversității nu este doar o tragedie estetică sau morală; ea are repercusiuni directe și profunde asupra funcționării ecosistemelor și, implicit, asupra societății umane. Ecosistemele sănătoase și diverse ne furnizează „servicii” esențiale: polenizarea culturilor agricole de către insecte, purificarea apei și a aerului, fertilitatea solului, reglarea climei și controlul bolilor. Prăbușirea biodiversității slăbește aceste servicii, amenințând securitatea alimentară, sănătatea publică și stabilitatea economică. Chiar și în România, cu bogăția sa naturală din Carpați și Delta Dunării, efectele acestor tendințe globale sunt tot mai vizibile.
