Viața locuitorilor din actualele ținuturi ale României, pe parcursul Antichității și al Evului Mediu, era constant marcată de pericole majore, lipsuri greu de imaginat și o brutalitate cotidiană extremă. Calamitățile naturale, epidemiile devastatoare și războaiele frecvente făceau adesea ravagii în rândul populației. Totuși, dovezile istorice inedite arată clar că iernile cumplite reprezentau, de fapt, cea mai critică și temută perioadă a anului pentru localnici.
Cât de aspre erau iernile cumplite din Antichitate la malul Mării Negre?
Izvoarele istorice antice descriu în detaliu iernile cumplite din vremea dacilor. Aceste episoade extreme loveau cu precădere ținuturile Dobrogei, țărmul Mării Negre și zona gurilor Dunării. Poetul latin Ovidius, exilat în coloniile grecești din zonă la începutul primului secol după Hristos, a lăsat posterității mărturii cutremurătoare. Perioadele prelungite de ger intens făceau ca marea și fluviul Dunărea să înghețe complet. Corăbiile aflate în apropierea malurilor erau pur și simplu prinse ca într-un clește de gheață. Pământul rămânea săptămâni la rând îngropat sub nămeți uriași, în timp ce viscolul neîncetat ascundea razele palide ale soarelui. Animalele piereau înghețate pe câmpuri, iar supraviețuirea oamenilor devenea o luptă disperată.
Celebrul poet roman Vergiliu a descris și el, în secolul I înainte de Hristos, dramele provocate de iernile dacice. „Vitele pier. Boii, cu trupurile lor mari, încremenesc, acoperiţi de zăpadă, iar cerbii, strânşi grămadă, sunt ţintuiţi pe loc sub povara de nea proaspăt căzută. Oamenii nu-i vânează cu haite de câini, nici nu le mai întind laţuri, nici nu bagă spaima în ei cu o sperietoare cu pene roşii. Cerbii aceştia zadarnic se trudesc să spargă cu pieptul muntele de zăpadă. În timpul acesta oamenii îi izbesc cu fierul de aproape şi îi omoară cu tot mugetul lor groaznic. Vânătorii îi duc cu ei în mari strigăte de veselie”, scria Vergiliu.
Adăposturi sub pământ și băuturi fermentate din orz
Localnicii din regiunea Dobrogei găsiseră însă metode ingenioase pentru a rezista gerului sălbatic. Ei își săpau bordeie adânci în pământ. Acolo se încălzeau strânși în jurul unor vetre mari de foc.
„Adună trunchiuri de stejar şi ulmi întregi pe care îi rostogolesc pe vatră şi-i pun pe foc. Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să prepare, din orz fermentat şi din fructe acre de sorb, o băutură ce seamănă cu vinul. Un asemenea neam de oameni neînfrânaţi sălăşluiesc sub cele şapte stele; sunt bătuţi de vântul de răsărit din munţii Ripei şi îşi acoperă trupurile cu blănuri galbene de animale”, nota poetul roman despre obiceiurile dacilor.
Mai mult, iernile aspre ofereau un avantaj tactic neașteptat. Anticii foloseau podurile naturale de gheață pentru a porni în expediții rapide de jaf. Ovidius amintea clar cum Dunărea înghețată devenea o veritabilă autostradă pentru invadatori. „Când puterea sălbatică a lui Boreas fixează pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii, pe dată – tocmai pentru că vânturile uscate au făcut Istrul la fel cu pământul – duşmanii barbari năvălesc pe caii lor iuţi. Duşmanii sunt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata şi pustiesc până departe tot ţinutul vecin”, informa scriitorul exilat. Istoricul roman Florus a confirmat și el aceste practici militare sezoniere. „Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile”, explica Florus în scrierile sale.
Iarna, simbolul morții și al sărăciei în Evul Mediu
Trecerea secolelor nu a adus o îmbunătățire semnificativă a condițiilor de trai. Viața medievalilor pe timpul iernii era la fel de dificilă ca în Antichitate. Istoricii explică faptul că iarna era adesea asociată simbolic direct cu bătrânețea, sărăcia extremă și moartea. Vremea rece și excesiv de umedă bloca total muncile agricole. Perioada cuprinsă între luna decembrie și mijlocul lunii martie reprezenta cea mai grea provocare existențială pentru oamenii de rând.
Hainele erau confecționate exclusiv din piei și blănuri de animale. Vetrele mari de foc rămâneau singura sursă de căldură din locuințe. Casele țăranilor erau ridicate simplu din lemn sau piatră și aveau acoperișuri de paie. Interioarele erau permanent reci, umede și extrem de întunecate. Istoricii subliniază un detaliu șocant: uneori era mult mai cald afară decât în interiorul acestor locuințe precare. Ferestrele erau foarte mici și prevăzute cu obloane groase de lemn. Acestea se închideau etanș noaptea sau pe vreme rea, din rațiuni stricte de securitate. Familiile întregi mâncau, dormeau și trăiau înghesuite în cămăruțe minuscule, gravitând în jurul vetrei de foc. Șemineele reprezentau un lux tehnologic extrem de rar întâlnit. Totuși, un exemplu autentic din secolul al XV-lea a supraviețuit timpului. Singurul șemineu medieval păstrat în forma sa originală poate fi admirat și astăzi în Turnul Capistrano din faimosul Castel al Corvinilor.
Mărturii cutremurătoare ale călătorilor străini prin țările române
Iernile dobrogene au rămas la fel de cumplite de-a lungul secolelor. Ibn Battuta, un faimos călător arab care a traversat aceste ținuturi la mijlocul secolului al XII-lea, a lăsat un jurnal impresionant despre gerurile îndurate aici.
„Era atunci toiul iernii. Eu mă îmbrăcam cu trei cojoace si cu două rânduri de nădragi, dintre care unul bine căptușit. Purtam în picioare încălțăminte de lână, apoi ghete căptușite cu pânză de in și, în sfârșit, pe deasupra, o pereche de borghali (încălțăminte din piele de cal), îmblănită cu piele de lup. Mă spălam cu apă caldă chiar lângă foc. Dar nu curgea o picătură care să nu înghețe îndată. Când mă spălam pe față, apa atingându-mi barba se prefăcea în gheață. Și dacă îmi scuturam barba cădea un fel de zăpadă. Apa care îmi picura din nas îmi îngheța pe mustăți. Nu puteam să mă sui singur pe cal, din cauza multelor veștminte cu care eram acoperit, astfel că tovarășii mei erau nevoiți să mă urce pe cal”, povestea cu lux de amănunte cronicarul arab.
Câteva secole mai târziu, în decembrie 1612, negustorul Tommaso Alberti din Bologna a ajuns în zona Moldovei. El a călătorit prin ținuturile actualelor județe Galați, Vaslui și Iași. Regiunea era deja grav afectată de invaziile frecvente și brutale ale tătarilor. Jurnalul său descrie o luptă teribilă pentru supraviețuire în mijlocul naturii dezlănțuite.
„La 10 decembrie am trecut prin târgul Vaslui, localitate cu multe case și cu o biserică și un palat al domnitorului Moldovei, dar ruinat cu desăvârșire. A doua zi am mers înainte prin munți și am continuat astfel toată noaptea, călătorind pe mare ger. La 12 decembrie, am urmat mai departe pe o mare ploaie. Am intrat într-o pădure mare, în care am petrecut noaptea, călătorind mereu cu mare vânt și ploaie. La 13 decembrie, în ziua Sfintei Lucia, de asemenea am mers prin pădurea amintită, care este foarte mare. Drumurile sunt foarte rele încât nici șase perechi de boi nu puteau trage o căruță. Am stat toată noaptea în acea pădure, fără să avem nimic de mâncare și tare înfricoșați de lupii care urlau grozav. La 14 decembrie am mers tot prin pădurea aceea”, relata negustorul italian.
În aceeași epocă istorică, baronul francez Francois de Pavie vizita și el Moldova. Acesta a notat cu stupoare că oamenii de rând se îmbrăcau exclusiv cu piei de oaie. Ca încălțări, foloseau opinci rudimentare confecționate din pânze groase, piei de animale sălbatice sau chiar din scoarță de copaci. Infrastructura era practic inexistentă. Drumurile deveneau impracticabile în sezonul rece. Mlaștinile din jurul orașelor medievale importante, precum Târgoviște sau Timișoara, se transformau în capcane de netrecut. Mai mult, pădurile nesfârșite ale Carpaților, pline ochi de sălbăticiuni înfometate, băgau pur și simplu groaza în călătorii străini ajunși în aceste ținuturi înghețate.
O enigmă istorică: Ce limbă vorbeau, de fapt, dacii și de ce nu au scris nimic?
