Prezența unor arme nucleare în spațiu este interzisă de aproape 60 de ani, însă nimeni nu a avut până acum un instrument practic prin care să verifice dacă un satelit chiar respectă regula. O propunere venită de la MIT încearcă să schimbe exact acest lucru, folosind radiația care înconjoară deja Pământul.
Problema este simplă de formulat și extrem de greu de rezolvat: dacă un dispozitiv nuclear este închis în carcasa unui satelit, din exterior nu se vede nimic. Nu există fum, nu există semnătură vizuală, iar apropierea fizică pentru o inspecție directă nu este nici realistă, nici acceptabilă diplomatic.
Cum ar funcționa detectarea unei arme nucleare în spațiu
Metoda propusă de Areg Danagoulian, cercetător la Massachusetts Institute of Technology, pornește de la ceva ce se află deja acolo: protonii de energie înaltă din centurile de radiații Van Allen.
Atunci când acești protoni lovesc materiale grele precum uraniul sau plutoniul, declanșează reacții de spalație care eliberează neutroni. Fluxul de neutroni rezultat este suficient de caracteristic încât un detector plasat în apropiere să îl poată identifica, fără ca satelitul suspect să fie atins sau deschis.
Potrivit calculelor prezentate de cercetător, un detector relativ compact ar putea face diferența de la o distanță de aproximativ patru kilometri, după circa o săptămână de observații continue. Dacă distanța scade la un kilometru, timpul necesar se prăbușește până în jurul unei ore.
Analiza a fost publicată în revista Nature, iar varianta descrisă de MIT vorbește despre o platformă de dimensiunea unui CubeSat de 9U, adică un aparat de ordinul zecilor de centimetri, care ar putea confirma prezența unei arme termonucleare cu o acuratețe estimată la 99%.
Un tratat vechi din 1967, fără mecanism de control
Tratatul privind spațiul extraatmosferic, cunoscut ca Outer Space Treaty, interzice din 1967 plasarea pe orbită a armelor nucleare și a altor arme de distrugere în masă. Documentul, la care au aderat peste o sută de state, stabilește regula, dar nu oferă și instrumentul de verificare.
Această asimetrie nu este un detaliu birocratic. În controlul armamentelor, un angajament fără mijloace de verificare se bazează exclusiv pe declarațiile părților, iar spațiul a rămas mult timp singura zonă în care nici măcar nu exista o soluție tehnică discutabilă.
Ce a arătat Starfish Prime în 1962
Riscul nu este unul teoretic. Testul american Starfish Prime, realizat în iulie 1962, a constat într-o detonare nucleară la mare altitudine, deasupra Oceanului Pacific. Explozia a generat o centură artificială de radiații în jurul Pământului și a scos din funcțiune mai mulți sateliți, deși aceștia nu fuseseră loviți direct.
La momentul respectiv, pe orbită se aflau câteva zeci de aparate. Astăzi, orbita joasă găzduiește mii de sateliți activi, iar de ei depind poziționarea GPS, comunicațiile, o parte din accesul la internet, tranzacțiile financiare și operațiunile militare. Un eveniment similar ar avea, prin urmare, consecințe de altă scară.
Contextul geopolitic care a readus subiectul în prim-plan
Propunerea apare într-un moment în care Statele Unite susțin că Rusia dezvoltă o capacitate antisatelit care ar putea implica un dispozitiv nuclear. Moscova respinge aceste acuzații, iar existența unei arme nucleare rusești aflate deja pe orbită nu a fost demonstrată public.
Tocmai pentru că discuția se poartă în absența dovezilor verificabile, o metodă de inspecție nedistructivă are o valoare care depășește partea tehnică: ar muta conversația de pe terenul acuzațiilor reciproce pe cel al măsurătorilor.
Obstacolul care rămâne: apropierea de câțiva kilometri
Există însă o problemă practică majoră. Pentru a obține o măsurătoare utilă, satelitul-inspector trebuie să se apropie la doar câțiva kilometri de obiectul verificat, iar o asemenea manevră de rendezvous poate fi interpretată de statul care operează satelitul drept o acțiune ostilă sau de spionaj.
Cu alte cuvinte, partea de fizică pare rezolvabilă, iar partea de diplomație rămâne deschisă. Orice sistem de verificare a unor arme nucleare în spațiu ar avea nevoie de un cadru negociat în prealabil, în care inspecțiile să fie anunțate, reciproce și limitate la obiective convenite.
Dacă te interesează și alte proiecte care încearcă să facă orbita mai sigură, am scris despre scutul inspirat de coaja de ou, gândit să protejeze navele spațiale de deșeurile orbitale, dar și despre drumul telescopului Roman către punctul L2.
