Noile tehnologii au adus la lumină vestigii incredibile ale lumii antice. Multe dintre ele, precum templul de la Göbekli Tepe vin să rescrie istoria lumii, așa cum o știam. Civilizația umană este mai veche, mai complexă decît ne-am fi imaginat, iar descoperirile pe care vi le prezentăm, multe dintre ele neelucidate, vin să susțină această teorie.
Sferele de piatră din Costa Rica
Lumea isi aminteste filmul lui Steven Spielberg din 1981, Indiana Jones si calatorii arcei pierdute. In scena de inceput, o piatra sferica gigantica cadea peste Indiana Jones, imagine care trimite la arsenalul povestirilor SF, atatde gustate de public in anii 70-80. Culmea este ca putini stiau la acea vreme despre existenta cu adevarat a unor sfere uriase din piatra, care poate i-au inspirat si pe producatorii filmului. Caci, intr-adevar, in Costa Rica au fost descoperite asemenea sfere sau „bile”, sau „las bolas” cum le spun cei din partea locului, de fapt, sculpturi in piatra, vestigii din perioada istmo-columbiana, adaugate in 2014 pe lista UNESCO.
Sferele din piatra au fost gasite in 1939 de niste angajati ai unei companii care curatau terenul pentru o plantatie de banane. Atunci, nu mirarea a fost mare, cat curiozitatea. Neintelegand adevarata valoare arheologica si crezand ca in interiorul sferelor de piatra exista aur (visul oricarui muncitor cu ziua), multe dintre acestea au fost aruncate in aer cu dinamita. Dezamagirea a fost uriasa. Era doar piatra si atat. Altele s-au deteriorat in timpul transportului.
Azi, conform datelor furnizate de profesorul John Hoopes, in Costa Rica exista 300 de sfere de piatra. Cea mai mare este in greutate de 16 tone, masurand 2,5 metri, iar cea mai mica nu depaseste marimea unei mingi de baschet.
Cel mai mare mister este legat de utilitatea lor. La ce foloseau? Nu exista cuvinte sau semne gravate pe ele, dar nici documente scrise despre existenta lor. Asta din pricina faptului ca civilizatia celor care le-au creat a disparut, la cativa ani dupa cucerirea spaniola. Partea si mai curioasa este faptul ca nici macar povesti, mituri sau legende despre ele nu exista! Asa ca expertii cred ca este vorba despre sculpturi simbolice (?).
Muntele Owen Moa
Oamenii de știință au estimat că Pământul are o vechime mai mare sau mai mică de 4,54 miliarde de ani, precedând chiar existența umană. Într-adevăr, există multe mai multe de învățat despre planeta noastră de origine decât ceea ce am fost învățați în școli. Deci, atunci când a apărut online o fotografie a unei gheare de pasăre neobișnuit de masivă, oamenii nu au putut să nu fie uimiți de ea. Gheara uriașă a fost descoperită de membrii Societății de speologie din Noua Zeelandă în 1987.
Treceau prin sistemele de peșteri ale Muntelui Owen din Noua Zeelandă când au dezgropat o descoperire uluitoare. Era o gheară care părea să aparțină unui dinozaur. Și spre surprinderea lor, încă mai avea mușchii și țesuturile pielii atașate la ea. Mai târziu, au aflat că talonul misterios aparținea unei specii de păsări dispărute numită moa.
Născute în Noua Zeelandă, moașii, din păcate, au dispărut cu aproximativ 700 până la 800 de ani în urmă. Deci, arheologii au susținut că gheara mumificată de moa trebuie să fi avut peste 3.300 de ani la descoperire!
Linia Moas a început cel mai probabil cu aproximativ 80 de milioane de ani în urmă pe vechiul supercontinent Gondwana. Derivat din cuvântul polinezian pentru păsări, moas-urile erau alcătuite din trei familii, șase genuri și nouă specii.
Aceste specii au avut dimensiuni variate – unele aveau dimensiunea unui curcan, în timp ce altele erau mai mari decât un struț. Dintre cele nouă specii, cele mai mari două aveau o înălțime de aproximativ 3,6 metri și o greutate de aproximativ 230 kilograme. Moas a fost cel mai mare animal terestru și erbivor care au dominat pădurile din Noua Zeelandă.
Înainte de sosirea umană, singurul lor prădător era vulturul Haast. Între timp, sosirea polinezienilor, în special a maoriilor, datează de la începutul anilor 1300.
Mulți oameni de știință au susținut că dispariția lor se datorează în principal vânătorii și reducerii habitatului. Aparent, Trevor Worthy, un paleozoolog cunoscut pentru cercetările sale extinse asupra moa a fost de acord cu această prezumție.
„Concluzia inevitabilă este că aceste păsări nu erau senescente, nu la bătrânețea descendenței lor și pe cale să iasă din lume. Mai degrabă erau populații robuste și sănătoase atunci când oamenii le-au întâlnit și au terminat-o. ” Dar orice ar fi dus la dispariția acestor specii, rămășițele lor să ne servească drept memento pentru a proteja alte specii pe cale de dispariție.
Monumentul Yonaguni
O structura de roca asemanatoare unei piramide se gaseste la o adancime de 25 de metri, langa insula Yonaguni in Japonia. Totalitatea formatiunile uriase de stanca da senzatia ca in adancuri s-ar gasi ruinele unui oras antic, scufundat cu mii de ani in urma.
Cea mai mare structura are o forma complicata, ca o piramida in trepte si se afla la o adancime de 25 de metri, pe coasta insulei Yonaguni, potrivit The Epoch Times.
Masaaki Kimura, un geolog de la Universitatea Ryukyus din Japonia, s-a scufundat de-a lungul a mai mult de 15 ani la Yonaguni si a intocmit o harta detaliata a acestei structuri subacvatice si a gasit multe similitudini cu situri arheologice terestre.
De exemplu, o structura semicirculara dintr-o platforma de stanca seamana cu intrarea in castelul Nakagusuku din Okinawa al dinastiei Ryukyu, din secolul al XIII-lea.
Doua pietre megalitice uriase, de sase metri inaltime, asezate in pozitie verticala, una langa cealalta, au asemanari cu formatiunile de pe muntele Nabeyama din provincia Gifu.
Geologul Robert Schoch, de la Universitatea din Boston, cunoscut pentru cercetarile sale privind Sphinx-ul, a avut diferite opinii referitoare la structurile de la Yonaguni. Initial, el a crezut ca structurile asemanatoare unor platforme si unor terase sunt formatiuni naturale, dupa efectuarea unei scufundari la situl respectiv.
Schoch a luat niste probe de roca si analizele au aratat ca ele erau formate din namol si gresie geologica, care s-au depus acum 20 de milioane de ani.
Kimura admite ca structura de roca de la baza este naturala, dar afirma ca formele de deasupra sunt facute de oameni. In urma unei scufundari ulterioare, Schoch a fost de acord ca: „Noi ar trebui sa luam in considerare posibilitatea ca monumentul Yonaguni sa aiba o structura de baza naturala, care a fost consolidata si modificata de oameni, din cele mai vechi timpuri”.
Multe structuri au fost descoperite de catre cercetatori in urma explorarii. Una dintre ele pare o statuie, asemanatoare Sphinx-ului. „Acest Sphinx subacvatic seamana cu un chinez sau cu vechiul rege din Okinawa”, a spus Kimura.
Din apropiere au fost recuperate niste tablite din piatra, una dintre ele fiind cunoscuta sub numele de „Piatra Rosetta din Okinawa”, pe care erau gravate simboluri, similare cu hieroglifele egiptene.
Mesajul nu a fost descifrat, dar ar putea fi povestea orasului pierdut. Simbolul piramidei este gravat de mai multe ori pe tablitele gasite.
Piramida subacvatica si celelalte relicve descoperite la Yonaguni ar putea fi dovezi ale unei civilizatii avansate, care a existat in timpul ultimei ere glaciare.
Obeliscul neterminat din Egipt
Cel mai mare obelisc pe care egiptenii antici l-au sculptat vreodată este cunoscut sub numele de… Obeliscul Neterminat. El poate fi vizitat, astăzi, exact în locul în care a început să fie prelucrat, cu mii de ani în urmă. O parte din obeliscul aflat în Egipt (lângă Aswan) a fost finisată, în vreme ce porțiunea de dedesubt a rămas atașată de roca mamă din care ar trebuit să fie extras.
Lungimea obeliscului trebuia să fie de aproape 37 de metri. Specialiștii estimează că un asemenea bloc de granit ar avea 1000-1200 de tone. S-ar putea crede, având în vedere aceste dimensiuni, că egiptenii au abandonat uriașul obelisc după ce fusese cioplit în bună parte din cauză că s-ar fi aflat în imposibilitatea de a-l transporta ori așeza în poziție normală, verticală. Însă o astfel de opinie nu poate fi întreținută decât printr-o gândire superficială.
După o anevoioasă muncă de cioplire, pentru aducerea sa la forma dorită, blocul masiv de granit s-a fisurat. Opinia cea mai des întâlnită este că tocmai de aceea a fost abandonat. În momentul de față nu se poate spune, cu precizie, când a debutat activitatea de prelucrare blocului de granit și de separare a acestuia de roca mamă, dar se presupune că acest lucru s-a petrecut în epoca reginei Hatshepsut (din dinastia a XVIII-a).
Se pare, de asemenea, că meșterii pietrari nu au găsit, în altă parte, alt bloc de granit din care să poată fi obținut un obelisc de asemenea dimensiuni, cu o lungime de peste 36 de metri. Cu toată grija depusă anterior în finisarea sa, Obeliscul Neterminat a rămas în voia sorții, acoperit fiind de colbul mileniilor, până când a fost redescoperit, cu ani în urmă.
S-ar putea crede că vechii egipteni s-au folosit de dălți metalice, pentru a șlefui blocurile de granit, spre a le aduce la netezimea dorită. De fapt, ei utilizau bucăți de dolerit (rocă magmatică, cu o compoziție asemănătoare bazaltului), în acest scop. Doleritul este una dintre puținele roci mai dure decât granitul.
Între experți, opiniile sunt împărțite: unii susțin că fisurarea blocului de granit a determinat abandonarea obeliscului, în vreme ce alții spun că motivul acesta nu ar fi fost suficient, dat fiind imensul volum de muncă ce fusese depus pentru a aduce obiectul în forma observabilă astăzi. Aceștia din urmă spun că motivul abandonarii ține de credințele și superstițiile egiptenilor antici.
La rândul său, autorul Chris Dun, ce a scris cartea Advanced Technology in Ancient Egypt, sugerează că fisura ar fi apărut ulterior părăsirii blocului de granit. Dacă motivul adevărat al abandonării operei rămâne o enigmă istorică, un mister la fel de mare este legat de modul în care Obeliscul Neterminat ar fi urmat să fie transportat și ridicat, cu toate cele 1000-1200 de tone ale sale.
Și-ar putea închipui cineva că oamenii care au construit Sfinxul din Giza sau Piramida lui Keops ar fi început să cioplească un bloc de granit la asemenea dimensiuni fără a fi siguri că îl vor putea transporta, ulterior, la destinație?
Liniile Nazca
Liniile Nazca sunt o colecție de geoglife gigantice -desene sau motive gravate în pământ, aflate în câmpia de coastă peruviană, la aproximativ 250 de mile (400 kilometri) sud de Lima, Peru. Create de cultura antică Nazca din America de Sud, reprezentând diferite plante, animale și forme, Liniile Nazca, vechi de 2.000 de ani, pot fi apreciate pe deplin doar atunci când sunt privite din aer, având în vedere dimensiunea lor. În ciuda faptului că au fost studiate timp de peste 80 de ani, geoglifele – care au fost desemnate patrimoniu mondial UNESCO în 1994 – sunt încă un mister pentru cercetători.
Ce sunt liniile Nazca?
Există trei tipuri de bază de linii Nazca: linii drepte, modele geometrice și reprezentări picturale. Există mai mult de 800 de linii drepte pe câmpia de coastă, dintre care unele sunt de 30 mile (48 km) lungime. În plus, avem peste 300 de modele geometrice, care includ forme de bază, cum ar fi triunghiuri, dreptunghiuri, și trapezuri, precum și spirale, săgeți, zig-zag-uri și linii ondulate.
Liniile Nazca sunt, probabil, cel mai bine cunoscute pentru reprezentările a aproximativ 70 de animale și plante, dintre care unele măsoară până la 1200 de picioare (370 de metri) lungime. Exemplele includ: păianjen, colibri, cactus, maimuță, balenă, lamă, rață, floare, copac, șopârlă și câine. Poporul Nazca a creat, de asemenea, și alte forme, cum ar fi o figură umanoidă (poreclită Astronautul), mâini și unele reprezentări neidentificabile.
În 2011, o echipă japoneză a descoperit un nou desen care pare să reprezinte o scenă de decapitare, care, la aproximativ 4,2 metri lungime și 3,1 metri lățime, este mult mai mică decât alte figuri Nazca și nu este ușor de văzut în studiile aeriene. În 2016, aceeași echipă a găsit un alt desen, de data această care descrie o creatură mitică de 30 de metri lungime, care are multe picioare și marcaje pătate, și își scoate limba. Iar în 2018, arheologii peruani au anunțat că au descoperit peste 50 de noi geoglife în regiune, folosind tehnologia dronelor pentru a cartografia reperele în detalii fără precedent.
Cum au fost create liniile Nazca?
Antropologii cred că Nazca, care a început în jurul anului 100 î.Hr. și a înflorit de la 1 la 700 d.Hr., a creat majoritatea liniilor Nazca. Culturile Chavin și Paracas, care preced Nazca, ar fi putut crea, de asemenea, unele dintre ele. Liniile Nazca sunt situate în câmpiile deșertice ale bazinului râului Rio Grande de Nasca, un sit arheologic care se întinde pe mai mult de 75.000 de hectare și este unul dintre cele mai uscate locuri de pe Pământ.
Podeaua deșertului este acoperită de un strat de pietricele acoperite cu oxid de fier de o culoare ruginie. Popoarele antice au creat desenele lor prin eliminarea pietricelelor de la suprafață, de la 12 la 15 cm, dezvăluind nisipul mai deschis de culoare de mai jos. Probabil au început cu modele la scară mică și au mărit cu atenție proporțiile modelelor pentru a crea modele mari.
Cele mai multe dintre geoglifele cunoscute s-au format prin îndepărtarea rocilor doar de la marginea figurilor (creând un fel de contur), în timp ce altele s-au format prin îndepărtarea rocilor din interior. Având în vedere cantitatea scăzută de ploaie, vânt și eroziune din deșert, desenele au rămas în mare parte neatinse de-a lungul secolelor.
Care este semnificația acestor desene?
Toribio Mejia Xesspe, un arheolog peruvian, a început un studiu sistematic al liniilor în 1926, dar geoglifele au câștigat o atenție largă doar când piloții au zburat deasupra lor în 1930. De atunci, experții au început să studieze semnificația acestor linii.
La sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940, istoricul american Paul Kosok a studiat geoglifele de la sol dar și din aer. Bazându-se pe poziția relativă a uneia dintre liniile pe care le-a studiat la soare în jurul solstițiului de iarnă, el a concluzionat că acestea au un scop legat de astronomie. La scurt timp după aceea, Măría Reiche, un arheolog și traducător german, a concluzionat, de asemenea, că desenele au avut un scop astronomic și calendaristic. Ea a mai crezut că unele dintre geoglifele care înfățișau animale, erau reprezentarea unor constelații.
La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, alți cercetători, inclusiv astronomul american Gerald Hawkins, au examinat Liniile Nazca și nu au fost de acord cu explicația. În schimb, au găsit tot felul de explicații science-fiction, cum ar fi cele referitoare la extratereștri sau astronauți antici.
Un ritual de chemare a ploii
Cercetări mai recente au sugerat că scopul liniilor Nazca a fost legat de apă, o marfă valoroasă în ținuturile aride ale câmpiei de coastă peruviene. Geoglifele nu au fost folosite că un sistem de irigare sau ca ghid pentru a găsi apă, ci mai degrabă ca parte a unui ritual pentru zei- un efort de a aduce ploaia atât de necesară. Unii cercetători indică reprezentările animalelor – dintre care unele sunt simboluri pentru ploaie, apă sau fertilitate. Ele au fost găsite și în alte locuri antice peruviene, pe ceramică – ca dovadă a acestei teorii.
Misterul de la Göbekli Tepe. De unde știau oamenii din neolitic geometrie?