Semne de demență la animalele de companie sunt puse, de cele mai multe ori, pe seama bătrâneții. Somnul agitat noaptea, retragerea din interacțiunea cu stăpânul, confuzia sau anxietatea par schimbări firești ale vârstei, dar pot fi manifestări ale unei boli reale a creierului.
La fel ca oamenii, câinii și pisicile pot dezvolta demență pe măsură ce îmbătrânesc. În medicina veterinară afecțiunea se numește disfuncție cognitivă și apare atunci când modificări din creier afectează felul în care animalul gândește, învață și își amintește.
Recomandările vin de la Joel White, profesor asistent clinic la Colegiul de Medicină Veterinară și Științe Biomedicale al Universității Texas A&M, într-un material publicat de Futurity pe 8 septembrie 2026.
De la ce vârstă apar primele semne de demență
La câini, manifestările pot apărea încă de la opt ani, iar la această vârstă aproximativ 10% dintre exemplare sunt afectate. „Prevalența crește constant cu vârsta, ajungând la aproximativ 80% la câinii de peste 18 ani”, spune White.
La pisici, simptomele apar de obicei în jurul vârstei de zece ani, cu o creștere similară în timp: peste jumătate dintre pisicile trecute de 15 ani prezintă semne compatibile cu demența.
„Pe măsură ce medicina veterinară avansează, mulți câini și pisici trăiesc mai mult decât înainte, ceea ce crește probabilitatea de a dezvolta această boală”, explică specialistul. „În plus, noi, medicii veterinari și proprietarii, devenim tot mai conștienți de existența ei și probabil suntem mai buni la recunoaștere și diagnosticare.”
Ce anume să urmărești
Manifestările timpurii includ rătăcirea fără scop prin casă, accidentele fiziologice în interior, dificultatea de a trece prin uși sau de a urca scările, schimbări ale auzului sau ale capacității de a răspunde la comenzi și vocalizări mai frecvente decât de obicei.
Problema este că aceleași semne apar și în alte boli. „Dificultatea la scări poate arăta ca artroza, iar accidentele în casă pot fi semn de infecție urinară sau de boală renală”, avertizează White.
Pisicile au un simptom în plus: se ling excesiv, până la apariția unor zone fără păr. Și sunt, în general, mai greu de evaluat. „Pisicile sunt excelente la a-și ascunde boala de proprietari și de medicii veterinari, ceea ce le face mai dificil de diagnosticat”, spune specialistul. La vârste înaintate, ele dezvoltă frecvent și hipertiroidism, o afecțiune în care tiroida produce prea mult hormon și care poate genera modificări de comportament și de activitate ușor de confundat cu demența.
Cum se pune diagnosticul
Nu există un test rapid. Medicii veterinari folosesc chestionare construite pe observațiile stăpânului, iar logica este cumulativă: cu cât animalul bifează mai multe manifestări, cu atât crește probabilitatea ca disfuncția cognitivă să fie explicația. „Un istoric complet este cel mai valoros instrument în diagnosticarea demenței la animalele de companie”, subliniază White.
Urmează analizele de sânge, examenul fizic și cel neurologic, toate cu scopul de a exclude alte cauze. Evaluarea cea mai clară a modificărilor din creier rămâne imagistica prin rezonanță magnetică, dar aceasta presupune anestezie generală și costuri considerabile, motiv pentru care se folosește rar.
În practica veterinară internațională, screeningul se face frecvent cu o scală numită DISHAA, care urmărește șase categorii: dezorientarea, interacțiunile sociale, ciclul somn-veghe, murdărirea în casă, nivelul de activitate și anxietatea. Este exact tipul de chestionar la care se referă specialistul american.
Ce se poate face
Nu există tratament curativ, dar rutina și mediul pot ameliora simptomele. Mișcarea regulată ajută: plimbări în lesă și joacă de tip aport pentru câini, puzzle-uri cu hrană și jucării interactive pentru pisici.
„Asta poate fi dificil atunci când animalul are și alte probleme de sănătate, cum ar fi artroza severă”, recunoaște White. „Mulți proprietari găsesc alternative creative pentru a-și menține animalele active. De exemplu, înotul poate fi o opțiune pentru animalele mari, în timp ce mișcarea blândă într-o cadă sau timpul petrecut afară în cărucioare, transportoare sau rucsacuri poate oferi activitate celor mici.”
Pentru cazurile avansate, previzibilitatea contează cel mai mult. Închiderea accesului către zonele periculoase, protejarea colțurilor ascuțite ale mobilei și evitarea schimbărilor majore, cum ar fi rearanjarea camerei sau o mutare, reduc stresul.
Dieta joacă și ea un rol. Alimentele bogate în trigliceride cu lanț mediu și în antioxidanți precum vitamina E și acizii grași omega-3 pot ameliora semnele clinice. Există diete comerciale cu aceste ingrediente pentru câini, dar nu și variante echivalente pentru pisici. Medicamentele intră în discuție doar când stilul de viață și alimentația nu mai sunt suficiente și numai sub îndrumarea medicului veterinar, pentru că răspunsul diferă mult de la un animal la altul.
Partea cea mai grea
Pentru mulți stăpâni, dificultatea reală nu este medicală, ci emoțională. „Poate fi ușor să uiți că animalul tău nu alege să facă probleme, cum ar fi să te trezească noaptea sau să facă un accident pe covor, mai ales când lucrurile astea se repetă”, spune White. „În acele momente, ajută să te oprești, să respiri și să îți amintești că animalul este bolnav, nu se poartă urât intenționat.”
Recomandările complete sunt publicate de Colegiul de Medicină Veterinară al Universității Texas A&M și au fost preluate de Futurity. Pe teme apropiate, am scris despre biomarkerii îmbătrânirii comuni la câini și oameni, despre cum îți ajuți animalul de companie să slăbească sănătos și despre cele două valuri în care îmbătrânește corpul uman.
