Stabilopodul românesc, blocul de beton în formă de stea care apără digurile de la Constanța, a plecat pentru prima dată spre larg în vara lui 1963. În spatele lui e o problemă de inginerie pe care soluțiile occidentale nu o rezolvau bine: furtunile Mării Negre.
Autorul lui este Mircea Ulubeanu, inginer născut la București în 1912 și absolvent, în 1938, al Școlii Politehnice, secția Construcții. Lucra la Administrația Porturilor și Căilor de Comunicație pe Apă când portul avea nevoie de un scut pentru lucrările expuse valurilor.
Invenția a fost brevetată în România în 1965, apoi în Anglia, Germania, Franța, India, Italia și Japonia. Un model original se păstrează astăzi la Muzeul Universității Politehnica din București.
Cum oprește un bloc de beton un val
Un dig nu rezistă valurilor pentru că e masiv, ci pentru că le risipește energia. Blocurile de protecție, numite în limbajul tehnic elemente de armură, sunt așezate unele peste altele astfel încât apa să intre printre ele, să se lovească de brațe și să piardă putere înainte de a ajunge la miezul digului.
Două calități contează. Prima: blocurile trebuie să se prindă unele de altele, ca să nu fie smulse de val. A doua: între ele trebuie să rămână goluri suficiente, pentru că un perete compact reflectă valul și e erodat mai repede la bază.
Soluția de referință a vremii era tetrapodul, dezvoltat în Franța în 1950, cu patru brațe tronconice. Ulubeanu a considerat că nu se potrivește condițiilor de la noi, iar explicația lui ține exact de a doua calitate.
De ce stabilopodul românesc nu copiază tetrapodul
„Furtunile din Marea Neagră pot atinge un nivel mult mai mare decât în Mediterană și digurile trebuie să reziste”, a explicat inginerul Mircea Ulubeanu într-un interviu acordat fiicei sale, Nicole Sima, publicat de LiterNet.
Obiectivul era un bloc care să se agațe natural de vecinii lui, indiferent de poziția în care cade la montaj. Ulubeanu a povestit că ideea i-a venit observând cum se prind unii de alții ciorchinii de strugure goliți de boabe, dar a insistat că munca reală a fost făcută în laborator.
Testele au fost realizate împreună cu inginerul Mircea Lateș, într-un laborator care simula efectul valurilor asupra blocurilor. Au fost încercate mai multe forme pentru capetele brațelor, rotunde, pătrate și triunghiulare. Varianta triunghiulară a câștigat, pentru că bloca cel mai bine piesele între ele și lăsa totodată destul spațiu pentru spargerea valului.
O familie mondială de blocuri, cu o piesă românească
Stabilopodul face parte dintr-o generație de soluții apărute aproape simultan în mai multe țări, fiecare adaptată mării ei. Tetrapodul francez din 1950 a deschis seria. În 1963, anul în care primul stabilopod pleca spre dig la Constanța, în Africa de Sud era dezvoltat dolosul, un bloc în formă de H răsucit, gândit pentru valurile Oceanului Indian.
Diferența dintre forme nu ține de estetică. Fiecare răspunde altfel la înălțimea valurilor, la unghiul de atac și la materialele disponibile local. De aceea un port nu poate prelua automat soluția altuia, iar Ulubeanu a studiat, după propriile declarații, publicații de specialitate și porturi din Gdańsk și Gdynia până la Marsilia și Rotterdam.
Brevetele obținute în șase țări în afara României arată că soluția a fost considerată originală și dincolo de granițe, într-o perioadă în care puține invenții tehnice românești ajungeau să fie protejate în Occident. E o poveste înrudită cu cea a altor ingineri români ale căror idei au circulat mai mult decât numele lor, precum Nicolae Văideanu, pionierul rachetelor cu combustibil lichid.
Unde vezi azi stabilopozi și modelul original
Stabilopozii au fost turnați pentru digurile noului port Constanța și pentru amenajarea portului turistic Tomis. Oricine se plimbă pe digurile din zonă îi poate recunoaște după cele patru brațe cu capete triunghiulare, îngrămădite fără o ordine aparentă.
Un model al stabilopodului a fost ales „exponatul lunii” de Muzeul Universității Politehnica din București în octombrie 2019, ca omagiu adus absolventului din 1938. Muzeul poate fi vizitat și găzduiește și alte obiecte care documentează ingineria românească.
Povestea lui Ulubeanu completează seria invențiilor românești care au ajuns departe, de la rucsacul zburător al lui Justin Capra la legenda laserului lui Coandă. Toate sunt adunate în secțiunea dedicată invențiilor.
Ce urmează pentru digurile de la Marea Neagră
Blocurile de beton au o viață lungă, dar nu infinită: furtunile deplasează elementele, iar betonul se fisurează în timp. Întreținerea digurilor presupune completarea periodică a stratului de protecție, iar alegerea formei rămâne o decizie de proiectare pentru fiecare lucrare nouă.
Pentru cititorul interesat, următorul pas concret este vizita la Muzeul Universității Politehnica, unde modelul poate fi văzut de aproape, și lectura interviului integral acordat de Mircea Ulubeanu, în care inginerul descrie pas cu pas cum a fost testat blocul.
