Departamentul american al Războiului (fostul Department of Defense, redenumit oficial Department of War) a anunțat pe 9 iulie 2026 semnarea a două acorduri de tip Other Transaction Authority în valoare inițială combinată de 86 de milioane de dolari, cu un plafon total al programului care poate ajunge la 847 de milioane de dolari. Beneficiarele contractelor sunt Lockheed Martin Aculight și nLIGHT Defense, două companii care vor dezvolta în paralel prototipuri ale unui sistem denumit Joint Laser Weapon System (JLWS), capabil să emită o putere de până la 500 de kilowați — un salt tehnologic considerabil față de armele cu energie direcționată aflate deja în dotarea armatei americane.
Programul este coordonat de zona critică de tehnologie Scaled Directed Energy (SCADE), aflată sub Biroul Subsecretarului Războiului pentru Cercetare și Inginerie (OUSW-R&E). Obiectivul declarat este ocolirea procedurilor clasice, de obicei lente, de achiziție militară, în favoarea unei prototipări rapide care să permită introducerea armelor funcționale pe câmpul de luptă cât mai repede posibil.
De ce armata americană mizează pe laser
Armele cu laser au trecut, în ultimul deceniu, din zona science-fiction direct pe lista priorităților strategice ale Pentagonului. Motivul ține de câteva avantaje pe care armamentul convențional nu le poate oferi: timp de răspuns la viteza luminii, un „încărcător” practic nelimitat câtă vreme există alimentare electrică și un cost pe angajare estimat la doar câțiva dolari per lovitură — spre deosebire de rachetele interceptoare clasice, care pot costa sute de mii sau chiar milioane de dolari fiecare.
Avantajul devine cu atât mai relevant în contextul amenințării tot mai vizibile a roiurilor de drone, capabile teoretic să copleșească numeric sistemele de apărare aeriană convenționale. Un laser poate să treacă de la o țintă la alta aproape instantaneu, ceea ce reprezintă un avantaj tactic uriaș în fața unui atac masiv, coordonat, cu zeci sau sute de aparate fără pilot.
Totuși, ingineria armelor laser s-a lovit istoric de două obstacole majore. Primul ține de puterea brută: cu cât wattajul unui laser este mai mic, cu atât ținta pe care o poate neutraliza este mai mică, iar fasciculul trebuie să rămână blocat pe țintă mai mult timp pentru a o distruge. Al doilea obstacol este ingineria robustă necesară pentru a transforma un fascicul de putere mare, funcțional într-un laborator, într-o armă practică, ce poate fi transportată și utilizată pe teren, în condiții de câmp de luptă real.
De la 150 la 500 de kilowați, în etape accelerate
Companiile selectate vor dezvolta noua armă laser în faze distincte, gândite pentru a scurta timpul până la implementare. Programul va livra întâi un prototip de aproximativ 150 de kilowați, menit să acopere nevoi operaționale urgente. Acesta va fi apoi extins rapid către un interval intermediar de putere, între 300 și 500 de kilowați. În paralel, folosind o sursă laser dezvoltată prin Inițiativa de Scalare a Laserelor de Mare Energie (HELSI), tot sub coordonarea OUSW-R&E, va fi construit un sistem integrat, complet, de 500 de kilowați — cel mai puternic laser ambalat vreodată într-un container transportabil, potrivit reprezentanților industriei implicate.
Dacă un laser practic din această categorie de putere ajunge să fie desfășurat cu succes, el ar permite armatei să neutralizeze nu doar drone mici, individuale, ci și arme antinavă de mare viteză, rachete de croazieră de generație nouă și roiuri dense, de saturație. Un fascicul laser de această magnitudine topește și destabilizează aproape instantaneu integritatea structurală a unei ținte, ceea ce îl face eficient chiar și împotriva amenințărilor rapide.
Provocările tehnice ale unui laser de 500 de kilowați
Un asemenea sistem nu este, însă, ușor de miniaturizat. Un laser de 500 de kilowați necesită un container standard de transport de 40 de picioare doar pentru a adăposti arma propriu-zisă, sistemul avansat de răcire și băncile masive de stocare a energiei electrice necesare alimentării sale. La acestea se adaugă nevoia unor sisteme optice extrem de specializate, capabile să combine mai multe fascicule laser de lungimi de undă diferite fără a deteriora componentele interne ale sistemului.
O altă provocare tehnică semnificativă este fenomenul de „înflorire termică” (thermal blooming) — situația în care fasciculul laser încălzește aerul din jurul său, determinând dispersarea și pierderea focalizării pe distanțe lungi. Din acest motiv, o mare parte din efortul de proiectare se va concentra pe reducerea dimensiunilor, greutății și consumului energetic al sistemului, pentru a-l face cât mai mobil posibil — cerințe cunoscute în industrie sub acronimul SWaP (size, weight, and power).
Ambele arhitecturi, atât sistemul scalabil, cât și cel integrat de 500 de kilowați, vor folosi un design containerizat, gândit pentru instalare modulară atât pe platforme terestre, cât și pe nave militare, facilitând desfășurarea rapidă în diverse teatre de operațiuni geografice.
„Golden Dome” și cursa americană a energiei direcționate
Contractul JLWS nu apare izolat. Potrivit unor surse din presa de specialitate militară, Lockheed Martin și nLIGHT s-au numărat printre participanții la o demonstrație istorică de armament cu energie direcționată, organizată la poligonul White Sands pentru secretarul Războiului, Pete Hegseth, și subsecretarul pentru cercetare și inginerie, Emil Michael. Programul JLWS este descris de surse din domeniu drept o componentă a inițiativei „Golden Dome for America”, un proiect amplu de apărare antirachetă susținut de administrația americană.
Documentele bugetare pentru anul fiscal 2027 au inclus deja 675,93 milioane de dolari pentru cercetare și dezvoltare în cadrul programului JLWS, pe o perioadă de cinci ani — sumă care arată amploarea investiției pe termen lung pe care Washingtonul o face în tehnologiile de energie direcționată.
Programul se adaugă unui șir de inițiative anterioare ale armatei americane în domeniul laserelor tactice, precum sistemele HELIOS, instalate pe distrugătoare navale, sau DE M-SHORAD, o platformă terestră destinată apărării antiaeriene de rază scurtă, ambele situate însă la niveluri de putere considerabil mai mici decât cele vizate acum de JLWS.
Sursă: Departamentul american al Războiului.
