La Obi-Rakhmat, un adăpost sub stâncă din Uzbekistan, printre resturile de cioplire abandonate acum 80.000 de ani, arheologii au identificat niște așchii triunghiulare minuscule. Nu par mare lucru. Dacă interpretarea lor este corectă, aceste fragmente ar putea muta locul și momentul în care Homo sapiens a început să folosească arcul, cu consecințe directe asupra poveștii despre cum a ajuns specia noastră în Europa.
Obi-Rakhmat, un adăpost sub stâncă în munții Tien Shan
Situl Obi-Rakhmat a fost descoperit în 1962, la capătul sud-vestic al lanțului Talassky Alatau din munții Tien Shan, la 1.250 de metri altitudine. Ultimele campanii de săpături au fost conduse de arheologul Andrei Krivoshapkin.
Locul oferă o industrie litică remarcabil de consecventă, cu vârfuri, lame mari și lamele, într-o secvență stratigrafică de peste 10 metri, datată între aproximativ 80.000 și 40.000 de ani în urmă. Inițial clasificată drept paleolitic superior inițial, industria pare de fapt să derive din paleoliticul mediu timpuriu levantin.
Un detaliu tulburător: în stratul datat la circa 70.000 de ani a fost găsit craniul unui copil, cu trăsături considerate neandertaliene amestecate cu altele anatomic moderne. Combinație care ar putea fi rezultatul hibridizării dintre cele două populații.
Lame masive, dar vârfuri microscopice
În straturile cele mai vechi, echipa internațională a identificat vârfuri de proiectil triunghiulare, minuscule și nefinisate, printre deșeurile de cioplire. Au fost recunoscute după urmele de impact vizibile cu ochiul liber și la microscop, comparate cu date experimentale de referință.
Dimensiunile spun totul: sub doi centimetri lățime și doar câteva grame greutate. Fragile la această scară, ele nu ar fi putut fi montate pe tije grele. Lățimea muchiilor tăietoare corespunde diametrului tijelor de săgeată documentate etnografic pentru arcurile cu tracțiune redusă.
Iar aceste corespondențe nu sunt culturale, ci fizice. Balistica impune aceleași constrângeri oriunde în lume și în orice epocă.
De ce contează forma unui vârf de piatră
Armele de aruncat sunt sisteme complexe, iar componentele lor nu sunt interschimbabile de la un tip la altul, pentru că răspund unor solicitări diferite.
La sulițele ținute în mână sau aruncate, forța de impact este mare, iar robustețea devine esențială atât pentru eficiență, cât și pentru supraviețuirea vânătorului. Masa asigură rezistența, forța de impact și penetrarea.
La proiectilele ușoare, trase de la distanță, penetrarea depinde de ascuțime. Energia lor cinetică, mult mai mică, provine în principal din viteză, iar viteza scade rapid pe traiectorie și în țintă, spre deosebire de masă. Cum brațul uman nu poate genera singur această viteză, e nevoie obligatoriu de un instrument de propulsie.
Vârfurile de săgeată și cele de suliță nu pot fi, prin urmare, proiectate după aceleași criterii și nu pot fi montate pe aceleași tije. Ca în paleontologie, unde forma unui dinte trădează regimul alimentar, forma unui vârf indică tipul de armă din care a făcut parte.
Nu a fost o alegere din lipsă de material
Dimensiunea mică a vârfurilor de la Obi-Rakhmat nu poate fi pusă pe seama sărăciei de materie primă. Situl are silex de bună calitate din abundență, din care au fost realizate lame mari.
Mai mult, examinarea microscopică a urmelor de utilizare arată că în același ansamblu există și vârfuri retușate mult mai robuste, de 15 până la 20 de ori mai grele și de trei-patru ori mai groase, adică de mărimea vârfurilor de suliță sau de javelină, marcate de aceleași urme de folosire ca proiectile axiale.
Prezența simultană, în același ansamblu, a mai multor tipuri de vârfuri de proiectil, dintre care unele microlitice produse special în acest scop, este cunoscută doar în siturile atribuite lui Homo sapiens. Cele mai vechi apariții documentate sunt în Africa de Sud, în straturile Pre-Still Bay de peste 77.000 de ani și în cele ulterioare din peștera Sibudu.
La neandertalieni, situația e diferită. Vârfurile de piatră deteriorate prin folosire ca proiectile sunt rare, iar când apar, tind să fie mari și nu se deosebesc, ca dimensiune sau fabricație, de vârfurile folosite pentru alte activități, precum culesul plantelor sau tranșarea cărnii.
Șase mii de kilometri și douăzeci și cinci de milenii
Microvârfurile de la Obi-Rakhmat nu au echivalent cunoscut în paleoliticul mediu eurasiatic, cu o singură excepție. Vârfuri identice au fost identificate de specialista în traseologie Laure Metz în situl Mandrin, din Valea Ronului, Franța, într-un strat datat la aproximativ 54.000 de ani. Cu zece milenii înainte de dispariția neandertalienilor locali. În același strat a fost recuperat și un dinte de lapte aparținând unui Homo sapiens.
Asemănarea este atât de mare încât, deși le separă peste 6.000 de kilometri și 25 de milenii, piesele ar putea fi schimbate între ele fără ca nimic în afară de tipul de piatră să trădeze substituirea.
Nu seamănă doar forma, ci și modul de fabricație, care cere expertiză reală, dovedită de pregătirea meticuloasă a planului de lovire.
Un hub de populație pe Platoul Persan
Aici intervine genetica. Lucrări recente publicate de paleogeneticienii Leonardo Vallini și Stéphane Mazières definesc Platoul Persan, pe marginea nord-estică a căruia se află Obi-Rakhmat, drept un centru populațional în care au trăit strămoșii tuturor non-africanilor de astăzi.
Perioada acoperă intervalul dintre fazele timpurii ale ieșirii din Africa și colonizarea largă a Eurasiei. Un mediu bogat în resurse, care ar fi oferit refugiu propice regenerării demografice după gâtuitura genetică a ieșirii din Africa, interacțiunii dintre grupuri și, în consecință, inovațiilor tehnice.
Convergența e remarcabilă tocmai pentru că nu a fost căutată: datele din cultura materială și cele din memoria genetică nu s-au influențat reciproc, având în vedere datele publicării studiilor respective.
Ce se rescrie, de fapt
Cadrele cronologice și antropologice ale preistoriei au fost create în Europa Occidentală, mai ales în Franța, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Erau liniare și eurocentrice: cromanionii, descendenți ai neandertalienilor, puneau bazele superiorității civilizaționale revendicate atunci de această parte a lumii.
A fost nevoie de un secol pentru recunoașterea originii africane a lui Homo sapiens. Iar cele mai vechi dovezi ale speciei în Australia, de acum aproximativ 65.000 de ani, le preced pe cele europene cu zece milenii.
Se credea că Homo sapiens a venit direct din Africa pe drumul cel mai scurt, acum 45.000 de ani. Descoperirea sugerează altceva: că era stabilit de multă vreme în inima continentului eurasiatic, cu mult înainte de a se extinde în căutare de teritorii noi.
Studiul a fost publicat în PLOS One, iar analiza autorilor a apărut în The Conversation.
Am scris anterior despre uneltele sofisticate ale oamenilor de acum 40.000 de ani și despre legăturile genetice dintre oamenii preistorici și o specie încă neidentificată.
