De ce omenirea nu a fost niciodată vizitată de extratereștri (din câte știm noi)? Întrebarea îi nedumerește pe oamenii de știință de zeci de ani, dar doi cercetători au venit cu o posibilă explicație.
Noua ipoteză sugerează că, pe măsură ce civilizațiile spațiale cresc în amploare și dezvoltare tehnologică, ele ajung în cele din urmă la un punct de criză în care inovația nu mai ține pasul cu cererea de energie.
Ceea ce urmează este colapsul. Singura cale alternativă este respingerea unui model de „creștere neînduplecată” în favoarea menținerii echilibrului, dar cu prețul capacității unei civilizații de a se extinde pe stele, au declarat cercetătorii.
Argumentul, publicat pe 4 mai în revista Royal Society Open Science, încearcă să găsească o rezolvare la Paradoxul Fermi.
Povestea lui Ghilgameș, semizeul din Sumeria antică. A fost urmaşul extratereştrilor?
Paradoxul Fermi
Luându-și numele de la reflecțiile întâmplătoare din timpul prânzului ale fizicianului Enrico Fermi, laureat al Premiului Nobel, paradoxul atrage atenția asupra contradicției dintre amploarea imensă și vârsta universului – două lucruri care sugerează că universul ar trebui să fie plin de viață extraterestră avansată – și lipsa dovezilor că extratereștrii există undeva la vedere.
„Deci, unde este toată lumea?”, ar fi afirmat Fermi. Cercetătorii spun că ar putea avea răspunsul.
„Civilizațiile fie se prăbușesc din cauza epuizării, fie se reorientează către prioritatea homeostaziei, o stare în care expansiunea cosmică nu mai este un obiectiv, ceea ce le face greu de detectat de la distanță”, au scris în studiu astrobiologii Michael Wong, de la Carnegie Institution for Science, și Stuart Bartlett, de la California Institute of Technology.
„Oricare dintre cele două rezultate – trezirea homeostatică sau prăbușirea civilizației – ar fi în concordanță cu absența observată a civilizațiilor [la nivel galactic]”.
Povestea Codex Leicester al lui Leonardo da Vinci. A avut legături cu extratereștrii?
Cei doi au ajuns la ipoteza lor prin cercetarea studiilor privind creșterea „”superlineară”” a orașelor. Aceste studii au sugerat că orașele cresc în mărime și consum de energie cu o rată exponențială pe măsură ce populația lor crește, ceea ce duce inevitabil la puncte de criză – sau singularități – care provoacă prăbușiri rapide ale creșterii, urmate de un colaps și mai abrupt, care poate duce la sfârșitul civilizației.
„Am emis ipoteza că, odată ce o civilizație planetară trece într-o stare care poate fi descrisă ca un oraș global conectat virtual, se va confrunta cu o „epuizare asimptotică„, o criză finală în care scara de timp a intervalului de singularitate devine mai mică decât scara de timp a inovației”, au scris ei.
Aceste civilizații aflate aproape de colaps ar fi cel mai ușor de detectat pentru omenire, sugerează cercetătorii, deoarece ar disipa cantități mari de energie într-un mod „extrem de nesustenabil”.
„Acest lucru prezintă posibilitatea ca o bună parte dintre primele detecții ale omenirii de viață extraterestră să fie de tip inteligent, deși nu încă înțelept”, au scris cercetătorii.
O trezire homeostatică
Pentru a-și evita soarta, civilizațiile ar putea trece printr-o „trezire homeostatică”, redirecționându-și producția de la o creștere nemărginită peste stele la una care să acorde prioritate bunăstării societății, dezvoltării durabile și echitabile și armoniei cu mediul înconjurător, sugerează cercetătorii.
Deși astfel de civilizații ar putea să nu renunțe complet la explorarea spațială, ele nu s-ar extinde la scări suficient de mari pentru a face probabil contactul cu Pământul.
Cercetătorii amintesc câteva dintre „mini-treziri” ale umanității care au abordat crizele globale de pe Pământ, cum ar fi reducerea stocurilor globale de arme nucleare de la 70.000 de focoase la mai puțin de 14.000; stoparea găurii din stratul de ozon al Pământului, odată în creștere, prin interzicerea emisiilor de clorofluorocarburi și moratoriul internațional din 1982 privind vânătoarea de balene.
Oamenii de știință subliniază, totuși, că sugestia lor este o simplă ipoteză, desprinsă din observarea legilor care par să guverneze viața pe Pământ, și este menită să „provoace discuții, introspecție și lucrări viitoare”.
Propunerea lor se alătură unei recolte generoase de alte sugestii științifice și populare cu privire la motivele pentru care nu am intrat niciodată în contact direct cu vizitatorii cerești.
Printre acestea se numără numeroasele provocări practice pe care le prezintă călătoriile interstelare; faptul că extratereștrii ne-ar putea vizita de fapt în secret sau că extratereștrii au ajuns pe Pământ prea devreme (sau oamenii prea devreme) în viața universului pentru un contact direct.
O altă ipoteză, publicată la 4 aprilie în The Astrophysics Journal, sugerează că scara universului înseamnă că ar putea dura până la 400.000 de ani pentru ca un semnal trimis de o specie avansată să fie recepționat de o altă specie – o scală de timp mult mai mare decât scurta perioadă în care oamenii au fost capabili să scaneze cerul.
