Pe 20 iulie 1976, sonda americană Viking 1 devenea prima navă spațială care ateriza cu succes pe Marte. La scurt timp după, a transmis pe Pământ prima imagine de aproape a suprafeței planetei: un peisaj cenușiu, presărat cu pietricele, chiar la picioarele aparatului de aterizare.
„Nu cred că am fi fost surprinși dacă am fi văzut fire de iarbă”, își amintește Tom Young, directorul misiunii Viking, într-un amplu material publicat de Scientific American. Așa arăta, la mijlocul anilor 1970, nivelul de așteptări legat de eventuala viață marțiană.
Zeci de ani de speranțe și dezamăgiri
Oamenii de știință speculaseră ani de-a rândul despre ce ar putea găsi Viking 1 și geamăna sa, Viking 2, aterizată în alt punct de pe Marte la câteva săptămâni distanță. Majoritatea cercetătorilor credeau că, în cel mai bun caz, eventualii marțieni ar fi forme de viață simple și mici. Astronomul Carl Sagan sugerase, la modul jucăuș, că planeta ar putea fi populată chiar și de creaturi de mărimea unor urși polari.
Omenirea a „descoperit” viață pe Marte de mai multe ori de-a lungul ultimului secol sau două, însă, de fiecare dată, instrumentele științifice tot mai precise au risipit aceste speranțe, la fel cum s-au evaporat, cu miliarde de ani în urmă, vechile mări ale Planetei Roșii. Până la lansarea sondelor Viking, devenise deja clar că suprafața lui Marte nu prezenta niciun semn de viață vizibil din orbită.
Ce au căutat sondele Viking, de fapt, în privința vieții pe Marte
Dincolo de camerele foto, fiecare sondă Viking a coborât pe Marte cu un mic laborator biologic la bord, menit să testeze solul pentru semne de activitate metabolică. Unul dintre aceste experimente, conceput de inginerul Gilbert Levin și cunoscut drept „Labeled Release”, a produs, la momentul respectiv, un rezultat neașteptat: un semnal compatibil, teoretic, cu prezența unui metabolism activ în probele de sol. NASA a concluzionat oficial, la acea vreme, că explicația cea mai probabilă era o reacție chimică, nu biologică, decizie susținută ulterior și de descoperirea, în 2008, a perclorraților în solul marțian, în urma misiunii Phoenix. Chiar și așa, o parte din comunitatea științifică, inclusiv Levin însuși, a continuat să considere rezultatul neconcludent, iar dezbaterea nu s-a stins complet nici astăzi.
De atunci, misiunile trimise pe Marte au continuat să acumuleze indicii indirecte. Rover-ul Curiosity a identificat molecule organice complexe și fluctuații sezoniere de metan în craterul Gale, iar Perseverance colectează în prezent mostre de rocă din craterul Jezero, unde cercetătorii au raportat deja semne „intrigante” care ar putea indica un trecut geologic propice vieții. Rocile urmează să fie aduse pe Pământ printr-o viitoare misiune de tip Mars Sample Return, tocmai pentru a permite analize mult mai detaliate decât cele posibile direct pe suprafața planetei.
Articolul semnat de Nadia Drake, jurnalistă de știință specializată în explorare spațială și fostă colaboratoare National Geographic, pune întrebarea dacă nu cumva comunitatea științifică a fost, de-a lungul timpului, prea precaută în interpretarea unor rezultate ambigue, de teamă să nu repete anunțuri premature despre viața marțiană, un subiect readus constant în atenție de fiecare nouă descoperire despre trecutul umed al Planetei Roșii. Miza rămâne uriașă: o confirmare, chiar și tardivă, ar însemna dovada că viața a apărut cel puțin de două ori, independent, în același sistem solar.
