În plin Război Rece, granița dintre științifico-fantastic și tehnologia militară a devenit extrem de subțire. Pentru mulți ani, rapoartele despre obiecte zburătoare neidentificate au alimentat teoriile conspirației din întreaga lume. Adevărul istoric este însă mult mai fascinant decât orice mit extraterestru. Guvernul Statelor Unite ale Americii, în colaborare cu experții canadieni, a finanțat și construit o farfurie zburătoare reală. Proiectul ultrasecret, denumit oficial Avro Canada VZ-9 Avrocar, a reprezentat una dintre cele mai ambițioase și bizare încercări din istoria aviației moderne de a revoluționa zborul militar.
Cum s-a născut proiectul secret din timpul Războiului Rece
Totul a început la începutul anilor 1950, când compania Avro Canada a încercat să dezvolte o aeronavă cu decolare și aterizare verticală (VTOL). Forma circulară unică a fost aleasă dintr-un motiv pur aerodinamic, deși oferea aparatului aspectul clasic al unei farfurii zburătoare din filmele SF ale vremii. Guvernul canadian a oferit finanțarea inițială în 1952, dar a abandonat rapid ideea din cauza costurilor uriașe de producție.
Proiectul a fost imediat preluat și salvat de la faliment de armata americană. În anul 1958, Forțele Aeriene și Armata SUA au preluat controlul și au pompat milioane de dolari în dezvoltare. Cele două ramuri militare aveau însă viziuni complet diferite. Armata își dorea un vehicul tactic de transport trupe care să se deplaseze pe orice teren, sub radar. În schimb, Forțele Aeriene visau la un interceptor supersonic, capabil să planeze la joasă altitudine și apoi să urce brusc la viteze uluitoare.
Ce detalii tehnice ascundea farfuria zburătoare?
Inginerii au construit două prototipuri pentru a demonstra viabilitatea conceptului. Avrocar avea un diametru de aproximativ 5,5 metri și o grosime de puțin peste un metru. Designul său era revoluționar pentru acea perioadă.
Aeronava era propulsată de trei motoare turboreactoare Continental J69-T9. Aceste motoare alimentau un rotor central uriaș, asemănător unui ventilator, care aspira aerul prin partea superioară a fuselajului. Aerul era apoi amestecat cu gazele de eșapament și direcționat spre marginile farfuriei zburătoare. Acest flux descendent crea o pernă de aer puternică, permițând aparatului să plutească datorită efectului de sol. Echipajul era format din doi oameni, un pilot și un observator, așezați în cabine separate și înghesuite în interiorul discului metalic.
De ce a eșuat cel mai ambițios vis al aviației militare
În ciuda designului său spectaculos, realitatea de pe pista de testare a fost un dezastru total. Zborul inaugural a avut loc pe 12 noiembrie 1959, însă problemele au apărut imediat. Deși inginerii estimaseră o viteză maximă de aproape 480 de kilometri pe oră și o altitudine de zbor de 3.000 de metri, performanțele reale au fost extrem de dezamăgitoare. Farfuria zburătoare a devenit incontrolabilă, fiind capabilă să atingă doar o viteză de 56 de kilometri pe oră și să se ridice la mai puțin de un metru de la sol.
Aeronava suferea de o instabilitate cronică. Majoritatea zborurilor de test au fost efectuate cu aparatul legat de sol cu cabluri pentru a preveni prăbușirea. Oscilațiile neprevăzute și botul care se ridica incontrolabil în timpul zborului au transformat pilotarea într-un coșmar.
„Toate noile concepte de zbor sunt pline de probleme în faza inițială. Testele au arătat că farfuria ar fi necesitat mult prea mult efort de dezvoltare”, a concluzionat pilotul Fred J. Drinkwater III, inginer de cercetare implicat în teste.
Performanțele slabe și lipsa unor soluții tehnice viabile pentru stabilizare au dus la anularea definitivă a programului în anul 1961. Astăzi, cele două prototipuri rămase din acest experiment eșuat nu se află în spațiu, ci stau expuse ca piese de muzeu. Unul se află la Muzeul Transporturilor Armatei SUA, iar celălalt poate fi admirat la Muzeul Național al Forțelor Aeriene ale Statelor Unite. Visul farfuriei zburătoare umane a rămas astfel doar o filă prăfuită în arhivele Războiului Rece.
