O imagine surprinsă de roverul Curiosity al NASA dezvăluie ceva ce cercetătorii nu se așteptau să găsească: rămășițele fosilizate ale unei furtuni de nisip extrem de puternice, petrecută pe Marte cu miliarde de ani în urmă, într-o perioadă în care planeta roșie avea o atmosferă mult mai densă decât cea de astăzi.
Fotografia a fost realizată pe 12 decembrie 2024, în ziua marțiană numărată 4.391 a misiunii, într-un loc botezat informal „Jawbone Canyon”, aflat pe versanții muntelui Sharp, în interiorul formațiunii Mirador din craterul Gale. Deși imaginea are mai bine de un an vechime, semnificația ei științifică a fost descrisă abia acum, într-un studiu publicat pe 1 iulie 2026 în revista Geology, unde a ajuns chiar pe copertă.
Cercetătorii cred că blocurile de rocă surprinse de rover sunt urma unei furtuni de nisip de câteva ore, atât de intense încât vântul a împins nisipul în valuri suprapuse, unele peste altele, înainte ca totul să se întărească și să se transforme în piatră. Privite îndeaproape, straturile păstrează încă textura ondulată specifică unui asemenea eveniment, un fel de instantaneu geologic al unei furtuni care a avut loc acum aproximativ 3,5 miliarde de ani.
Studiul, coordonat de dr. Steven Banham, geolog planetar la Imperial College London și autor principal al cercetării, arată că structurile identificate la Jawbone Canyon reprezintă primele dovezi de acest tip descoperite pe Marte — așa-numitele straturi de rid eolian ascendent în regim supracritic, formate atunci când cantități mari de nisip se depun brusc pe suprafață, din cauza schimbărilor bruște de viteză a vântului și a turbulențelor create în apropierea unei pante. Potrivit echipei de cercetare, descoperirea a fost complet întâmplătoare: geologii nu căutau astfel de depozite, ci au dat peste ele în timp ce roverul își continua traseul, iar norocul a fost că, exact atunci, în tura respectivă se aflau oamenii potriviți pentru a le recunoaște.
Situl conține șase pachete distincte de straturi, unele plate și regulate, altele curbate și suprapuse, semn că nisipul s-a acumulat rapid, în cantități mari, într-un interval scurt de timp. Blocul principal de la Jawbone Canyon măsoară aproximativ un metru lățime și 20 de centimetri înălțime, iar structuri similare au fost identificate și în alte două zone din apropiere, numite Dry Lake și butonul Texoli. Direcția straturilor arată că nisipul s-a deplasat spre nord, oferind astfel indicii despre direcția și intensitatea vântului din acea perioadă îndepărtată a istoriei planetei.
Descoperirea se adaugă unui tablou tot mai clar al unui Marte foarte diferit de cel de astăzi. Deși planeta este cunoscută acum ca un deșert rece și arid, cu o atmosferă de aproape 200 de ori mai subțire decât cea a Pământului, dovezile strânse în ultimii ani, inclusiv albiile secate ale unor foste râuri și urme ale unor lacuri întinse, arată că, în trecutul îndepărtat, Marte avea o atmosferă mult mai densă, capabilă să susțină furtuni de nisip cu adevărat violente. Rafalele de vânt suficient de puternice pentru a produce astfel de structuri geologice nu ar fi posibile în atmosfera subțire de astăzi, ceea ce face din aceste roci un fel de termometru pentru condițiile climatice ale planetei acum miliarde de ani.
Descoperirea capătă o greutate simbolică suplimentară dacă e privită în contextul mai larg al explorării marțiene. Chiar în ziua în care imaginea a fost readusă în atenția publicului, s-au împlinit exact 50 de ani de la unul dintre cele mai importante momente din istoria explorării spațiale: pe 20 iulie 1976, misiunea NASA Viking 1 a aselenizat cu succes pe Marte, devenind primul lander care a supraviețuit coborârii pe planetă și a funcționat suficient de mult pentru a trimite date științifice, spre deosebire de sonda sovietică Mars 3, care a pierdut contactul la doar câteva secunde după atingerea solului. Viking 1 a realizat primele imagini vreodată surprinse de pe suprafața lui Marte, a analizat solul planetei și a pus pentru prima dată, în mod serios, întrebarea dacă lumea roșie ar fi putut găzdui cândva viață. Jumătate de secol mai târziu, moștenirea acelei misiuni continuă prin roverele Curiosity și Perseverance, care duc mai departe explorarea planetei la un nivel de detaliu inimaginabil în anii ’70.
