Cercetătorii de la Planetary Science Institute au anunțat o descoperire cu adevărat istorică care ar putea rescrie tot ceea ce știam despre satelitul natural al Pământului, Luna. Potrivit unei noi analize a hărților mineralogice, apa și hidroxilul – o altă moleculă formată din hidrogen și oxigen – pot fi găsite în mai multe locații pe toate latitudinile și terenurile lunare, chiar și acolo unde Soarele strălucește cel mai puternic.
Roger Clark, cercetător planetar de la Planetary Science Institute, spune că descoperirea ne poate ajuta să înțelegem istoria geologică a Lunii și procesele aflate în desfășurare, precum și să informăm viitoarele misiuni cu echipaj pe satelitul Pământului.
„Viitorii astronauți ar putea fi capabili să găsească apă chiar și în apropierea ecuatorului, exploatând aceste zone bogate în apă. Anterior, se credea că numai în regiunea polară și, în special, în craterele adânc umbrite de la poli se putea găsi apă din abundență”, afirmă expertul.
„A ști unde se află apa nu numai că ajută la înțelegerea istoriei geologice lunare, dar și unde ar putea găsi astronauții apă în viitor.”
Apa și hidroxilul – format dintr-un atom de oxigen și un atom de hidrogen – par să fie destul de abundente pe Lună, legate în mineralele care formează rocile și pământul de pe suprafața Lunii.
Au ajuns americanii pe Lună în 1969? E un fake news sau doar o teorie a conspirației
O descoperire istorică
Cercetătorii au folosit datele instrumentului Moon Mineralogy Mapper (M3) de pe nava spațială Chandrayaan-1, care a orbitat Luna în 2008 și 2009, colectând imagini spectroscopice ale Lunii. Aceste date au înregistrat lumina infraroșie reflectată de Lună, căutând culorile din spectru care corespund cu apa și hidroxilul.
Cercetătorii au constatat că apa și hidroxilul pot fi găsite la toate latitudinile de pe Lună, deși moleculele par să fie mai puțin abundente în maresele lunare. Dar rocile bogate în apă care sunt excavate în timpul impacturilor pot fi găsite oriunde au loc astfel de impacturi.
„Punând cap la cap toate dovezile, vedem o suprafață lunară cu o geologie complexă, cu apă semnificativă în subsuprafață și un strat de hidroxil la suprafață”, spune Clark. „Atât craterizarea, cât și activitatea vulcanică pot aduce materiale bogate în apă la suprafață, iar ambele sunt observate în datele lunare.”
Cercetătorii au descoperit, de asemenea, că semnătura apei din piroxen – un tip de rocă ignea – se schimbă în funcție de unghiul în care este lovită de lumina soarelui. Acest lucru lămurește un mister lunar: oamenii de știință observaseră această semnătură schimbătoare și nu știau ce înseamnă. Aceasta părea să sugereze că apa se deplasează pe Lună. Încă ar putea fi, dar nu atât de mult pe cât părea să indice semnătura piroxenului.
Prin prelucrarea mineralelor bogate în hidroxil, viitorii astronauți ar putea, într-adevăr, să găsească o modalitate de a stoarce apă dintr-o piatră.
O peșteră uriașă, descoperită pe Lună. Ce ascunde ,,ușa de intrare”?
Cum s-a format Luna. Misterul protoplanetei Theia
Cercetătorii de la Centrul aerospațial german au dezvoltat un nou model matematic care sugerează că Luna este cu aproximativ 85 de milioane de ani mai tânără decât se credea anterior.
Cercetarea, care a fost publicată în Science Advances , sugerează că Luna a fost creată, în forma în care o vedem astăzi, când Pământul a fost lovit de un alt corp ceresc, probabil un asteroid uriaș.
Materia rezultată în urma impactului a ajuns în spațiu și s-a coagulat în forma actuală a Lunii.
,,Istoria Lunii a început când o „protoplanetă”, de mărimea lui Marte, s-a ciocnit cu Pământul. Formarea sa, oceanul său de magmă masivă și răcirea ulterioară au fost estimate să fi început cu aproximativ 4.51 miliarde de ani în urmă. Acest nou calcul sugerează că Luna are doar 4.425 miliarde de ani’’, arată rezultatele studiului.
Altfel spus, o mare parte a Lunii este alcătuită dintr-un material pământesc amestecat cu resturi din obiectul care s-a prăbușit pe planeta noastră, creând un fel de hibrid între cele două planete.
„Evenimentul a avut loc la aproximativ 140 de milioane de ani după nașterea sistemului solar, în urmă cu 4.567 miliarde de ani”, a declarat Maxime Maurice, autorul principal al cercetării.
Cercetătorii sugerează că Theia – numele dat protoplanetei care a lovit Pământul, a produs o coliziune atât de violentă încât a dus la dispariția acesteia.
„În primele zile ale Sistemului Solar, ar fi existat multe corpuri de acest fel”, scriu cercetătorii. „Unele au fost expulzate din Sistemul Solar, în timp ce altele au fost distruse de coliziuni cu alte corpuri cerești. Theia a lovit Pământul și a provocat expulzarea unei cantități atât de mari de material din mantaua planetei încât Luna a putut să se formeze din ea. În timpul acestui impact violent, s-a format un ocean de magmă adânc de câteva mii de kilometri, de rocă fierbinte, topită. ”
