Monumentul megalitic de la Stonehenge continuă să își dezvăluie secretele după mii de ani de speculații istorice. Un nou studiu științific publicat recent oferă o perspectivă revoluționară asupra modului în care una dintre cele mai masive și enigmatice piese ale ansamblului preistoric a ajuns în sudul Angliei. Cercetătorii au demonstrat că Piatra Altarului, un bloc uriaș de gresie cu o greutate de șase tone, nu a fost deplasată de ghețari, așa cum se vehiculase în trecut, ci a fost transportată în mod deliberat de către comunitățile neolitice pe o distanță uriașă de peste 700 de kilometri, direct din nord-estul Scoției.
Această descoperire rescrie complet datele despre capacitățile logistice, sociale și tehnologice ale populațiilor preistorice din arhipelagul britanic. Efortul colectiv necesar pentru mutarea unui astfel de megalit sugerează existența unei rețele de cooperare extrem de bine organizate, o caracteristică pe care istoricii o atribuiau anterior doar unor societăți mult mai avansate și mai târzii.
Tehnologia de datare a mineralelor desființează ipoteza naturală a ghețarilor
Până de curând, o parte din comunitatea științifică a susținut ideea că blocurile masive de piatră de la Stonehenge ar fi putut fi transportate în apropierea amplasamentului final de către mișcările maselor de gheață în timpul ultimei ere glaciare. Pentru a testa această teorie, o echipă multidisciplinară de specialiști condusă de experți de la Universitatea Curtin din Australia a utilizat tehnici avansate de datare a granulelor minerale, combinându-le cu simulări digitale computerizate de înaltă precizie ale calotelor glaciare străvechi.
Rezultatele modelelor matematice au arătat că, deși ghețarii au deplasat într-adevăr anumite fragmente de rocă din Scoția spre sud, traseul lor natural s-a oprit în zona Bancului Dogger din actuala Mare a Nordului. Modelele au indicat clar că nu a existat nicio rută glaciară viabilă care să poată transporta Piatra Altarului până în câmpia Salisbury din sudul Angliei. Această excludere tehnică a factorilor naturali a lăsat o singură explicație plauzibilă: intervenția umană directă și planificată.
Cum au reușit comunitățile din neolitic să transporte un colos de șase tone?
Deplasarea unui astfel de bloc de piatră pe o distanță atât de mare reprezintă o performanță inginerească remarcabilă pentru acea epocă. Oamenii de știință sunt de părere că megaliții nu au fost mutați într-un singur efort continuu, ci drumul a fost parcurs în mai multe etape succesive. Cel mai probabil, constructorii preistorici au combinat tractarea terestră pe sănii de lemn cu transportul pe căi fluviale sau de-a lungul coastelor maritime, folosind ambarcațiuni speciale de mari dimensiuni pentru a ușura deplasarea pe porțiunile de apă.
Studiul actual subliniază că un astfel de proiect nu a fost doar o demonstrație de forță fizică, ci mai ales una de organizare socială de nivel înalt. A fost nevoie de o coordonare riguroasă între diverse triburi și comunități regionale care populau traseul dintre Scoția și sudul Angliei, punând în lumină un grad de comunicare și viziune pe termen lung mult mai profund decât se recunoscuse până acum în studiile arheologice clasice.
Oamenii de știință confirmă efortul intenționat al constructorilor preistorici
Cercetarea a fost realizată printr-un efort de colaborare extins, la care au participat specialiști de la Universitatea Curtin, Universitatea Sheffield Hallam, Universitatea din Sheffield, Wessex Archaeology și Universitatea din Bristol. Co-autorul principal al lucrării, dr. Anthony Clarke, de la Grupul de Cronologie a Sistemelor Minerale din cadrul Școlii de Științe ale Pământului și Planetare a Universității Curtin, a subliniat importanța dovezilor geologice și computaționale obținute.
„În loc să fie purtată în mod natural de gheață, dovezile indică o mișcare deliberată, planificată cu atenție de-a lungul unui peisaj provocator și variat”, a declarat dr. Anthony Clarke. El a adăugat că modelele arată cum ghețarii ar fi putut transporta roci pe o parte a drumului în timpul ultimei ere glaciare, dar nu până în sudul Angliei, ceea ce înseamnă că piatra a trebuit totuși să fie mutată sute de kilometri de către oameni.
Concluziile trase de dr. Anthony Clarke evidențiază complexitatea structurală a societății de atunci: „Transportul unei pietre de această dimensiune pe o distanță atât de lungă ar fi necesitat planificare, coordonare și o înțelegere profundă a reliefului, fără a mai menționa o determinare extraordinară. Studiul demonstrează cum combinarea analizei geologice cu modelarea pe computer poate ajuta la rezolvarea unor întrebări de lungă durată despre modul în care a fost construit Stonehenge.”
Următorul pas pentru echipa de cercetători va fi localizarea exactă a punctului de origine a gresiei în nord-estul Scoției și maparea detaliată a posibilelor rute pe care oamenii din neolitic le-au utilizat pentru a aduce Piatra Altarului în inima celui mai faimos monument megalitic al lumii.
