Legătura dintre tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) și problemele de somn este de mult timp observată de clinicieni și părinți, însă mecanismele biologice din spatele acestei asocieri au rămas în mare parte o enigmă. Un nou studiu, realizat de experții de la Facultatea de Medicină a Universității Nagoya din Japonia, oferă o perspectivă revoluționară, sugerând că la baza acestei conexiuni s-ar putea afla o predispoziție genetică comună, legată de producția nocturnă a melatoninei, hormonul somnului.
ADHD este o afecțiune neurodezvoltativă complexă, caracterizată prin tipare persistente de neatenție, hiperactivitate și impulsivitate.
O proporție semnificativă a persoanelor cu ADHD, în special copiii, se confruntă frecvent cu tulburări de somn, precum dificultăți de a adormi (insomnie), un somn agitat sau somnolență excesivă în timpul zilei. Deși s-a emis de mult timp ipoteza că aceste probleme ar putea fi legate de o perturbare a ritmului circadian – ceasul biologic intern de 24 de ore al organismului – mecanismul exact care leagă ADHD de somn a rămas neclar.
Ce au descoperit cercetătorii japonezi
Publicat în Psychiatry Research Communications, noul studiu, condus de profesorul asociat Nagahide Takahashi, a adoptat o abordare genetică amplă pentru a investiga această legătură.
Cercetătorii au analizat date de la un număr impresionant de participanți din trei segmente diferite: studiul danez iPSYCH (cu peste 37.000 de participanți), Taiwan Biobank (peste 2.300 de adulți) și cohorta japoneză Hamamatsu Birth Cohort (HBC) (aproximativ 730 de copii).
Utilizând markeri genetici și măsurători specifice (precum raportul dintre metaboliții melatoninei și creatinina din urină, un indicator al secreției nocturne de melatonină), echipa a calculat scoruri de risc poligenic (PRS). Aceste scoruri estimează predispoziția unei persoane la o anumită trăsătură – în acest caz, o producție redusă de melatonină – pe baza efectului combinat al multor mici variații genetice.
Mai mult decât un somn prost
Analiza datelor a dezvăluit o corelație genetică semnificativă din punct de vedere statistic între o secreție mai scăzută de melatonină și un risc mai mare de ADHD. Mai mult, în grupul de copii japonezi, cei cu un risc genetic mai mare de a avea o producție redusă de melatonină prezentau simptome mai severe de ADHD, în special în ceea ce privește neatenția.
Poate cea mai importantă descoperire a studiului este că această legătură genetică nu a putut fi explicată în totalitate doar prin problemele de somn.
Deși copiii cu risc genetic mai mare pentru melatonină scăzută adormeau mai greu, analiza statistică a arătat că acest factor nu era singurul responsabil pentru asocierea cu simptomele ADHD.
Acest lucru sugerează un efect genetic mai direct, în care aceleași gene sau căi biologice ar putea influența independent atât reglarea melatoninei, cât și funcționarea rețelelor neuronale implicate în atenție și funcțiile executive.
„Descoperirile noastre indică faptul că perturbările secreției de melatonină pot contribui la dificultățile pe care le întâmpină copiii cu ADHD în menținerea unui ritm regulat de somn”, a declarat profesorul Takahashi, adăugând că efectul pare să depășească simpla consecință a unui somn de proastă calitate.
Ce înseamnă acest studiu
Cercetătorii au examinat și nivelurile de interleukină-6 (IL-6), un mesager al sistemului imunitar implicat în procesele inflamatorii.
Studii anterioare au arătat că unii copii cu ADHD au niveluri crescute de IL-6. Noul studiu a descoperit că mai multe căi imunitare, în special cele care implică IL-6, sunt asociate atât cu secreția de melatonină, cât și cu ADHD. Acest lucru sugerează o interacțiune complexă între sistemul nervos, sistemul imunitar și ceasul biologic al organismului în dezvoltarea ADHD.
Ca în orice studiu științific riguros, autorii recunosc și limitările cercetării lor. De exemplu, în versiunea japoneză nu au fost măsurate direct nivelurile de melatonină, ci doar riscul genetic, iar rezultatele scorurilor de risc poligenic necesită confirmare în alte studii independente.
Cu toate acestea, lucrarea de față oferă o perspectivă nouă și valoroasă asupra bazelor biologice ale ADHD. Stabilind o legătură genetică clară cu căile de semnalizare ale melatoninei și sugerând implicarea sistemului imunitar, studiul deschide noi direcții de cercetare.
Pe termen lung, aceste descoperiri ar putea duce la dezvoltarea unor noi strategii terapeutice, care să vizeze nu doar simptomele comportamentale ale ADHD, ci și ritmurile biologice fundamentale ale organismului pentru a îmbunătăți sănătatea neurodezvoltativă.
Cu o experiență de 15 ani în domeniul jurnalismului IT&C, Cristi Popa este un expert în a traduce complexitatea tehnologică în termeni simpli și ușor de înțeles pentru publicul larg. Pasionat de inovație și tehnologie, el urmărește îndeaproape evoluțiile din industrie și le aduce la cunoștința cititorilor într-un mod captivant și informativ.