În timp ce agențiile spațiale și companiile private precum SpaceX își accelerează planurile pentru colonizarea planetei Marte, o barieră invizibilă, dar critică, se ridică în calea acestor ambiții: fragilitatea corpului uman. Un studiu recent, care a analizat scanările cerebrale ale unui grup extins de astronauți, a scos la iveală faptul că sejururile prelungite în microgravitație modifică fundamental arhitectura creierului, provocând o expansiune a ventriculilor cerebrali care persistă mult timp după revenirea pe Pământ. Această descoperire sugerează că frecvența actuală a misiunilor ar putea fi periculoasă pentru sănătatea pe termen lung a echipajelor.
Mecanica fluidelor: Cum se transformă creierul în spațiu
Cercetarea, detaliată într-un raport publicat în jurnalul Scientific Reports, se concentrează pe efectele hidraulice ale lipsei de gravitație. Pe Pământ, gravitația trage fluidele corpului înspre picioare. În spațiu, acest mecanism dispare, declanșând ceea ce medicii numesc „fluid shift” (deplasarea fluidelor) către partea superioară a corpului. Acesta este motivul pentru care astronauții au adesea fețele umflate („puffy face”) în primele zile pe orbită.
Totuși, efectul nu este doar cosmetic. Presiunea intracraniană crește, forțând creierul să se reorganizeze. Studiul a analizat scanări RMN de la 30 de astronauți, realizate înainte și după misiuni, și a descoperit o mărire semnificativă a ventriculilor cerebrali. Acestea sunt cavități situate adânc în creier, pline cu lichid cefalorahidian (LCR), care au rolul de a proteja țesutul nervos, de a livra nutrienți și de a elimina deșeurile metabolice. În absența gravitației, creierul este împins în sus în interiorul craniului, iar ventriculii se dilată pentru a compensa și a menține echilibrul presiunii.
„Demonstrăm modificări complexe ale poziției creierului în interiorul compartimentului cranian după un zbor spațial și într-un mediu analog”, scrie o echipă condusă de fiziologul Rachael Seidler de la Universitatea din Florida.
„Aceste descoperiri sunt esențiale pentru înțelegerea efectelor zborului spațial asupra creierului și comportamentului uman.”
Au ajuns americanii pe Lună în 1969? E un fake news sau doar o teorie a conspirației
Regula celor trei ani: Timpul necesar pentru „resetare”
Aspectul cel mai îngrijorător relevat de cercetători nu este neapărat modificarea în sine, ci persistența acesteia. Datele arată că astronauții care au petrecut cel puțin șase luni pe Stația Spațială Internațională (ISS) sau în misiuni similare au prezentat o expansiune ventriculară considerabilă. Mai mult, analiza perioadelor de recuperare a demonstrat că ventriculii au nevoie de cel puțin trei ani pentru a reveni la dimensiunile normale de dinainte de zbor.
Această concluzie are implicații logistice majore. Dacă un astronaut participă la misiuni succesive cu pauze mai mici de trei ani între ele, ventriculii săi nu au timp să se recupereze complet. Studiul a arătat că cei care au zburat din nou înainte de finalizarea acestui ciclu de vindecare au prezentat o dilatare ventriculară mai mică la a doua misiune, dar nu într-un sens pozitiv; țesutul era deja întins și nu mai avea capacitatea de a absorbi șocul noii adaptări, ceea ce ar putea duce la presiuni periculoase asupra structurilor cerebrale adiacente.
Umbra misiunii pe Marte
Contextul acestei descoperiri este vital pentru viitorul programului Artemis și pentru eventualele călătorii spre Marte. O misiune spre Planeta Roșie ar dura, în cel mai optimist scenariu, aproximativ doi ani (dus-întors plus șederea). Rachael Seidler, fiziolog spațial la Universitatea din Florida și co-autor al studiului, subliniază că impactul unei expuneri continue la microgravitație pe o asemenea durată este încă o necunoscută. Dacă șase luni provoacă modificări care necesită trei ani de recuperare, efectele cumulate ale unei misiuni marțiene ar putea fi permanente sau ar putea duce la deteriorări cognitive ireversibile.
Pe lângă dilatarea ventriculilor, presiunea crescută a lichidului cefalorahidian este legată și de o altă afecțiune comună astronauților: sindromul neuro-ocular (SANS), care cauzează aplatizarea globilor oculari și umflarea nervului optic, ducând la probleme de vedere.
Cercetătorii pledează acum pentru regândirea programelor de rotație a echipajelor, sugerând că pauzele lungi între misiuni nu sunt un lux, ci o necesitate medicală obligatorie pentru a permite creierului să își recapete elasticitatea și structura originală.
