Puține artefacte din istoria României au stârnit atâtea controverse, speculații și pasiuni precum enigmaticele tăblițe de la Sinaia. Acest ansamblu de plăci, majoritatea din plumb dar și din aur, inscripționate cu un scris și imagini necunoscute, a alimentat decenii de dezbateri aprinse între istorici, arheologi și amatori ai misterelor, pendulând între ipoteza unei cronici dacice de o valoare inestimabilă și cea a unui fals elaborat. Originea lor obscură și conținutul nedescifrat pe deplin le transformă într-unul dintre cele mai captivante mistere arheologice naționale, relatează GadgetReport.ro
Povestea cea mai răspândită și mai romantică a tăblițelor începe în jurul anului 1875, în timpul lucrărilor de fundare a Castelului Peleș.
Se spune că muncitorii ar fi dat peste un tezaur uriaș, conținând sute de plăci din aur masiv, acoperite cu o scriere neobișnuită, alături de monede de tip „Maia” și „Sarmis”. Acest tezaur ar fi intrat, discret, în posesia Regelui Carol I.
Un ordin misterios
Conform acestei variante, conștient de valoarea istorică a informațiilor de pe plăci, dar presat de nevoile financiare ale țării în preajma Războiului de Independență din 1877, Regele Carol I ar fi ordonat copierea lor fidelă în plumb la Fabrica de Cuie din Sinaia.
Originalele din aur ar fi urmat să fie topite și folosite pentru cheltuielile de război. Copiile din plumb, odată realizate, ar fi fost depozitate la Mănăstirea Sinaia.
De aici, la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu înființarea Muzeului Național de Antichități din București sub conducerea lui Grigore Tocilescu, o parte dintre ele ar fi fost transferate în capitală, însă fără a fi înregistrate corespunzător în inventarele muzeului.
Istoricul George Coandă, în lucrarea sa „Vechi coduri ale românilor”, menționa: “Istoria acestor plăcuţe îşi are începutul în urmă cu un secol, la Mănăstirea Sinaia, unde le-a adus nu se ştie cine. Erau în număr de 100, unele dintre ale având 10 kilograme, dar la Institutul de Arheologie există acum doar 35 neinventariate şi mai sunt încă vreo 50 risipite prin alte locuri.
Au fost din aur?
Există părerea că ar fi fost de aur, iar cele care au rămas nu sunt altceva decât nişte replici în plumb. Privindu-le, însă, cu luare aminte, impresia este de autenticitate.” Coandă leagă denumirea lor și de „propensiunea acestuia [posibil referindu-se la o figură din epocă implicată în dezbateri, precum Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Nicolae Densușianu, cunoscuți pentru teoriile lor despre limba și istoria dacilor] de a inventa un alfabet getic în polemosul său cu Grigore Tocilescu”.
Soarta acestor copii din plumb a fost la fel de sinuoasă. Din cele peste 200 de plăci care ar fi intrat în administrarea instituției bucureștene, în anii 1970 nu se mai găsea niciuna. În mod miraculos, sau poate nu, în anii 2002-2003, au reapărut 35 dintre acestea, fiind descoperite într-un subsol al actualului Institut de Arheologie „Vasile Pârvan”, tot neînregistrate.
Abia în urmă cu câțiva ani, sub presiunea unor cercetători privați și a opiniei publice, reprezentanții institutului le-au înregistrat oficial pe cele existente.
Misterul originalelor de aur
În ceea ce privește originalele din aur, teoriile abundă. Unii susțin că Regele Carol I le-a topit integral. Alții cred că o parte s-ar fi păstrat, fie depozitate în secret la Banca Națională a României, fie ajunse la Moscova odată cu Tezaurul României confiscat de bolșevici, sau chiar predate de Regele Mihai ocupantului sovietic după Al Doilea Război Mondial.
Dumitru Manolache, în lucrarea ”Tezaurul dacic de la Sinaia – legendă sau adevăr ocultat?”, sistematizează aceste incertitudini în patru ipoteze principale: 1) existența originalelor de aur, copiate ulterior în plumb; 2) supraviețuirea parțială a originalelor de aur, ajunse în diverse locuri; 3) inexistența originalelor de aur, plăcile de plumb fiind creația unor falsificatori; 4) autenticitatea artefactelor din plumb cunoscute astăzi, ca obiecte antice de sine stătătoare.
O altă ipoteză
O altă ipoteză interesantă, avansată de unii specialiști, sugerează că plăcile nu ar fi fost descoperite la fundația Castelului Peleș, ci s-ar fi aflat de mult mai mult timp în posesia Mănăstirii Sinaia. Aceasta, ca multe alte așezăminte creștine timpurii, ar fi fost ridicată pe locul unui vechi altar păgân, o capiște, iar tăblițele ar fi fost transmise de-a lungul secolelor de la preoții precreștini la călugării creștini.
Conform acestei viziuni, textele, scrise de Mari Preoți daci, ar fi avut un caracter sacru, magic, fiind închinate zeilor și păstrate cu sfințenie.
Se mai speculează că, în preajma războaielor cu Traian, unele ramuri ale daco-geților ar fi migrat spre Răsărit, luând cu ele arhive prețioase, care ar fi putut ajunge pe teritoriul actual al Rusiei. Zvonuri persistă și despre existența altor trei depozite de arhive dacice în România: la Mănăstirea Tismana, undeva în Munții Bucegi și lângă Sarmizegetuza Regia, doar cel de la Sinaia fiind, parțial, scos la lumină.
O cronică a dacilor sau o creație modernă?
Cea mai arzătoare întrebare rămâne legată de conținutul tăblițelor. Unii specialiști și numeroși entuziaști presupun că acestea ar reprezenta o cronică a dacilor, menționând nume de regi (precum Dromihete) și toponime dacice, oferind o perspectivă unică asupra istoriei și limbii acestui popor. Alții, mai sceptici, le consideră în general falsuri moderne, create în secolul al XIX-lea, într-o perioadă de efervescență națională și de căutare a rădăcinilor istorice.
Profesorul universitar doctor inginer Viorel Ungureanu este unul dintre cercetătorii care cred cu tărie în autenticitatea tăblițelor și susține că a reușit să descifreze mesajele de pe unele dintre ele. El afirmă că „în mod surprinzător, cuvintele din conţinutul tabliţelor se regăsesc în dicţionare răspândite pe tot spaţiul european dar şi în dicţionare ale unor limbi vechi din Orientul Mijlociu”, iar „răspândirea geografică a cuvintelor geto-dacice este în concordanţă bună cu răspândirea haplogrupurilor de bază (I, J, R1a, R1b) care fac parte din moştenirea genetică a românilor”.
O traducere exhaustivă
Ca exemplu, profesorul Ungureanu oferă următoarea transcriere și traducere a unui text de pe o tăbliță:
Original (prezumtiv): DROYOMIKTO TIE BYSO GhETO TORSOS APO SONTO LISIMAXO BREBY RO KOPONO ELIH LAKIMA EIDE U NYO GiIU UTLA EO UGhE ROPO UTKE A NOISYMO ROPTO EAOI NOBO SYREI GAL TO A GeEO REPO BISA.
Traducere propusă: „Dromihete cu ai lui din râpă geţi de la cotul apei, la ai lui Lisimah preoţi (devotaţii) lui Ro de la templul Elih norocos ajutor (au dat), când o femeie de-a lor, care-şi mulgea al ei uger, a strigat pe drumul (cărarea) peste zgomotosul ropot al apei (despre) noul atac al galilor spre oamenii din a râpei adânc.”
Interpretarea sa este că Dromihete ar fi venit în ajutorul preoților de la templul Elih (identificat cu Elia Carseoi sau Hârșova de astăzi, „locul de trecere spre Gelio”, capitala lui Dromihete, cunoscută ca Helis), după ce o femeie a alertat despre un atac al galilor.
Nevoia de clarificare științifică
Dincolo de eforturile lăudabile, dar adesea solitare, ale unor cercetători precum profesorul Ungureanu, un fapt rămâne cert și este subliniat chiar în textul dumneavoastră: până în prezent, tăblițele de la Sinaia nu au fost supuse unei analize științifice multidisciplinare, riguroase și transparente, care să ofere răspunsuri clare la numeroasele întrebări legate de originea, materialul, limbajul și autenticitatea lor.
Fie că sunt cronici dacice neprețuite, fie falsuri ingenioase, fie artefacte antice de plumb cu o altă semnificație, tăblițele de la Sinaia reprezintă o provocare majoră pentru istoriografia românească. Doar o investigație științifică aprofundată, realizată de echipe de experți independenți, va putea, poate, să ridice vălul de mister și să ofere publicului și lumii academice o imagine cât mai apropiată de adevăr despre aceste enigmatice mărturii ale trecutului.
