Oamenii care depășesc vârsta de 110 ani par să aibă în sânge un tip aparte de celule imunitare, prezente în cantități mult mai mari decât la restul populației. Concluzia aparține unei echipe de la Universitatea Osaka și a fost publicată în revista Cell Reports.
Ce celule imunitare au găsit cercetătorii
Studiul a analizat probe de sânge recoltate de la 28 de persoane din Japonia, cu vârste cuprinse între 70 și peste 110 ani. Cercetătorii au urmărit o categorie mai puțin obișnuită de limfocite: celulele T CD4 citotoxice, cunoscute în literatura de specialitate ca CD4 CTL.
Diferențele între grupe sunt considerabile. La participanții sub 100 de ani, aceste celule reprezentau aproximativ 4% din totalul limfocitelor T. La centenari, ponderea urca la aproape 10%. La supercentenari – termenul folosit pentru cei care trec de 110 ani – ajungea la 17,6%, adică de peste patru ori mai mult decât la grupa cea mai tânără.
Ce fac, de fapt, limfocitele T CD4 citotoxice
Limfocitele T CD4 sunt cunoscute mai ales pentru rolul lor de coordonare: ele orchestrează răspunsul imunitar la infecții, la leziuni tisulare și la apariția celulelor cu potențial canceros. Varianta citotoxică merge un pas mai departe și distruge direct celulele problematice, după care se multiplică pentru a forma populații și mai numeroase.
Detaliul care i-a surprins pe autori este că aceste celule nu păreau epuizate la participanții cei mai vârstnici, deși sistemul lor imunitar trecuse printr-un secol sau mai bine de infecții, inflamații și diviziuni celulare. Interpretarea propusă este că organismul supercentenarilor se adaptează activ: pe măsură ce numărul celulelor anormale crește odată cu vârsta, imunitatea își reconfigurează arsenalul în loc să cedeze.
Prudență: 28 de oameni, o singură țară
Rezultatul este spectaculos, dar limitele sunt la fel de importante ca cifrele. Eșantionul cuprinde doar 28 de persoane, toate din Japonia, ceea ce face imposibil de demonstrat că aceste celule sunt singurul motiv pentru longevitatea extremă. Factori regionali – alimentație, genetică de populație, acces la servicii medicale – pot contribui la fel de mult.
Mai există o necunoscută importantă: cercetătorii nu știu încă exact ce ținte atacă aceste limfocite și nici dacă abundența lor este cu adevărat benefică sau doar o consecință redundantă a unei vieți foarte lungi. Corelația nu este cauzalitate, iar în biologia îmbătrânirii distincția a fost sursa multor drumuri înfundate.
De ce contează totuși rezultatul
Îmbătrânirea sistemului imunitar, numită imunosenescență, este considerată unul dintre motoarele principale ale bolilor legate de vârstă: infecțiile devin mai periculoase, vaccinurile funcționează mai slab, iar celulele tumorale scapă mai ușor de supraveghere. Un grup de celule imunitare care rămâne funcțional și se extinde după vârsta de 100 de ani contrazice ideea unui declin liniar și inevitabil.
Dacă mecanismul se confirmă pe eșantioane mai mari și în alte populații, direcția practică ar fi mai degrabă legată de imunoterapie decât de vreo pastilă a tinereții: înțelegerea felului în care aceste celule se auto-clonează ar putea fi utilă în tratamentele oncologice, nu neapărat în prelungirea vieții.
Japonia este, de altfel, laboratorul natural al acestui domeniu, cu una dintre cele mai mari populații de centenari din lume. Am scris anterior despre ce au în comun oamenii care îmbătrânesc sănătos în așa-numitele zone albastre, despre felul în care sistemul imunitar al creierului se transformă după 50 de ani și despre experimentele costisitoare de longevitate finanțate în Silicon Valley.
Concluzia rezonabilă, deocamdată, este una modestă: la vârste extreme, sistemul imunitar nu doar rezistă, ci pare să se rearanjeze. Cum anume și dacă asta poate fi imitat rămâne întrebarea deschisă.
Surse: Vice, Cell Reports.
