Wall Street Journal a publicat recent prima parte dintr-o serie de două articole care analizează modul în care Departamentul Apărării a contribuit la crearea și promovarea mitologiei OZN-urilor în America. Articolul arată că, de-a lungul anilor, guvernul a răspândit în mod intenționat dezinformare despre OZN-uri, în încercarea de a-i face pe americani să creadă în extratereștrii.
Această știre este rezultatul unei anchete interne conduse de Sean Kirkpatrick, șeful Biroului pentru Rezolvarea Anomaliilor din Toate Domeniile (AARO), care a fost înființat special în cadrul Pentagonului pentru a investiga observațiile de OZN-uri.
Kirkpatrick, care a vorbit cu WSJ, spune că a găsit dovezi că guvernul „a fabricat dovezi ale existenței unei tehnologii extraterestre” în efortul de a distrage atenția de la programele reale de armament desfășurate în secret de guvern.
Motivul nu ar fi fost o conspirație cosmică, ci unul mult mai pământean și strategic: folosirea OZN-urilor ca paravan perfect pentru a ascunde cele mai avansate și mai secrete programe de aviație militară.
„Mai bine extratereștri decât sovietici”
Această interpretare își are rădăcinile în apogeul Războiului Rece, în anii ’50 și ’60. În acea perioadă, Statele Unite dezvoltau în secret aeronave de spionaj revoluționare, precum avionul U-2 și, ulterior, SR-71 Blackbird, capabile să zboare la altitudini și viteze fără precedent.
Aceste avioane, testate în zone izolate precum celebra Zonă 51 din Nevada, aveau un aspect neobișnuit și reflectau lumina soarelui în moduri ciudate, generând un val uriaș de raportări de „obiecte zburătoare neidentificate” din partea piloților civili și a publicului larg.
Conform documentelor CIA desecretizate ulterior, oficialii americani s-au confruntat cu o dilemă. A recunoaște public existența acestor avioane de spionaj ar fi însemnat dezvăluirea unor secrete tehnologice vitale către Uniunea Sovietică.
A nega pur și simplu existența lor, în fața atâtor martori, ar fi fost necredibil. Soluția implicită, conform acestei teorii, a fost permiterea și chiar încurajarea subtilă a explicațiilor alternative, oricât de fanteziste ar fi fost ele.
Din perspectiva securității naționale, era mult mai convenabil ca publicul și, mai important, inamicii să creadă că luminile de pe cer sunt „extratereștri”, decât să afle despre capabilitățile reale ale tehnologiei de spionaj americane.
Proiectul Blue Book și avioanele de la Zona 51
Proiectul Blue Book, investigația oficială a Forțelor Aeriene ale SUA asupra OZN-urilor între 1952 și 1969, este adesea citat ca un exemplu al acestui joc dublu.
În public, proiectul avea misiunea de a liniști populația și de a demonstra că nu există nicio amenințare. În realitate, însă, servea și ca un sistem de monitorizare: dacă un raport OZN corespundea cu traiectoria unui zbor de test U-2, Forțele Aeriene știau că proiectul lor secret risca să fie expus.
Explicațiile oficiale oferite publicului pentru aceste cazuri – „fenomene meteorologice” sau „baloane de mare altitudine” – erau adesea deliberat vagi și nesatisfăcătoare, alimentând și mai mult teoriile conspirației și cultura OZN. Documente interne ale CIA estimează că peste jumătate din toate raportările OZN din acea perioadă erau, de fapt, observații ale avioanelor U-2 și SR-71.
De la OZN la UAP
Această perspectivă istorică oferă un cadru critic pentru a analiza evenimentele recente. După 2017, când The New York Times a publicat articolul despre programul secret de investigare AATIP al Pentagonului și a prezentat celebrele videoclipuri ale piloților Marinei („Tic Tac”, „Gimbal”), fenomenul a revenit în atenția publică și oficială.
Abordarea actuală a Pentagonului, prin intermediul biroului dedicat AARO (All-domain Anomaly Resolution Office), pare să urmeze un tipar similar de „ambiguitate gestionată”: se recunoaște oficial că fenomenele sunt reale și neidentificate, dar se evită oferirea unor explicații definitive, lăsând loc speculațiilor.
Schimbarea terminologiei de la „OZN” la „UAP” face parte din acest efort de a aborda subiectul cu o mai mare seriozitate, încurajând personalul militar să raporteze fără teama de a fi ridiculizat. Totuși, conform teoriei „măștii”, scopul principal rămâne același: colectarea de date despre orice incursiune în spațiul aerian controlat, fie că este vorba de drone ale unor puteri rivale, de tehnologii necunoscute sau de fenomene naturale rare.
În concluzie, această reinterpretare a istoriei OZN sugerează că „adevărul” pe care autoritățile l-au ascuns cu atâta grijă nu era neapărat despre ființe de pe alte planete, ci despre supremația tehnologică terestră în timpul unui conflict global tăcut.
Cu o experiență de 15 ani în domeniul jurnalismului IT&C, Cristi Popa este un expert în a traduce complexitatea tehnologică în termeni simpli și ușor de înțeles pentru publicul larg. Pasionat de inovație și tehnologie, el urmărește îndeaproape evoluțiile din industrie și le aduce la cunoștința cititorilor într-un mod captivant și informativ.