Un studiu recent realizat de cercetătorii de la Universitatea California (UC Riverside) rescrie manualele de geologie și climatologie. Oamenii de știință au identificat o verigă lipsă în mecanismul prin care Pământul își reciclează carbonul, sugerând un scenariu demn de filmele SF: perioadele de încălzire extremă nu se termină printr-o simplă revenire la normal, ci pot arunca planeta în extrema opusă, provocând o eră glaciară.
Până acum, comunitatea științifică vedea sistemul climatic al Pământului ca pe un mecanism fin și echilibrat, reglat de un proces natural lent numit „alterarea rocilor”. Însă noile date arată că acest termostat natural poate avea reacții violente.
Cum funcționează „termostatul” clasic al planetei
Pentru a înțelege descoperirea, trebuie să privim mai întâi la mecanismul de bază pe care geologii îl cunosc de decenii. Natura are o metodă proprie de a scoate dioxidul de carbon (CO2) din atmosferă, dar aceasta durează milioane de ani. În esență, ploaia absoarbe CO2 din aer și devine ușor acidă.
Când această ploaie cade pe roci (în special pe cele vulcanice sau silicate, precum granitul), le dizolvă treptat. Materialul dizolvat, plin de carbon, este spălat de râuri și ajunge în oceane.
Acolo, creaturile marine îl folosesc pentru a-și construi cochilii și schelete (carbonat de calciu), care, după moartea lor, se depun pe fundul mării și se transformă în calcar, blocând carbonul în scoarța terestră.
Teoria clasică spunea că, atunci când planeta se încălzește, plouă mai mult, rocile se dizolvă mai repede și se extrage mai mult CO2, răcind astfel planeta. Un ciclu perfect de auto-reglare.
Misterul glaciațiunilor extreme
Totuși, această teorie avea o fisură majoră. Istoria geologică a Pământului ne arată că, în trecutul îndepărtat, planeta a trecut prin glaciațiuni atât de severe încât gheața a acoperit globul aproape în totalitate (fenomenul Snowball Earth). Un sistem care se reglează „fin” și treptat nu ar fi trebuit să permită o asemenea înghețare extremă.
Cercetătorii de la UC Riverside și-au dat seama că trebuie să existe un alt factor, mult mai agresiv, care împinge clima peste margine.
Oceanul, planctonul și „reculul” climatic
„Piesa lipsă” descoperită de echipă este legată de ceea ce se întâmplă în adâncul oceanelor. Când clima se încălzește și ploile se întețesc, acestea nu spală doar carbonul de pe uscat, ci și cantități uriașe de nutrienți, cum ar fi fosforul. Ajuns în mări, fosforul acționează ca un îngrășământ super-potent, provocând o explozie a populației de plancton și alge (fitoplancton).
Aceste mici organisme funcționează ca niște aspiratoare de carbon prin fotosinteză. Când mor, ele se scufundă pe fundul oceanului, luând carbonul cu ele.
Aici intervine surpriza: În oceanele calde ale trecutului, oxigenul era puțin. În lipsa oxigenului, fosforul nu rămânea îngropat pe fundul mării, ci era eliberat înapoi în apă, hrănind noi generații de plancton. Acest ciclu vicios accelera extragerea carbonului din atmosferă la o viteză amețitoare, mult peste capacitatea de reglare a planetei, prăbușind temperaturile drastic și declanșând o eră glaciară.
„Aerul condiționat” care nu se mai oprește
Geologul Andy Ridgwell, coautor al studiului, compară acest fenomen cu un aparat de aer condiționat defectuos dintr-o casă. Imaginează-ți că ești într-o cameră supraîncălzită și pornești răcirea. În mod normal, termostatul ar trebui să oprească aparatul când se atinge temperatura plăcută de 24°C. Dar, în cazul Pământului, sistemul continuă să răcească agresiv mult după ce temperatura a devenit confortabilă, transformând casa într-un congelator.
Ce înseamnă asta pentru viitorul nostru?
Vestea bună este că, spre deosebire de trecutul geologic îndepărtat, oceanele de astăzi sunt mult mai bogate în oxigen. Acest lucru acționează ca o frână, prevenind acel ciclu vicios al fosforului. Deși modelele computerizate sugerează că actuala încălzire globală va fi urmată inevitabil de o perioadă de răcire naturală, aceasta nu va fi la fel de extremă ca în vechime.
Totuși, cercetătorii avertizează că nu trebuie să ne bazăm pe acest mecanism pentru a ne salva. Procesul de răcire naturală durează zeci sau sute de mii de ani. „Nu contează prea mult dacă următoarea eră glaciară începe peste 50.000 sau 200.000 de ani”, concluzionează Ridgwell. „Pământul se va răci singur în cele din urmă, dar nu suficient de repede pentru a ne ajuta pe noi sau pe generațiile viitoare. Prioritatea rămâne reducerea emisiilor acum.”
