Zone aride pe mai bine de 40% din uscatul planetei: aceasta este proiecția pentru finalul secolului dintr-un studiu publicat în revista Environmental Research Letters. Cifra vine cu o surpriză care contrazice intuiția: chiar dioxidul de carbon, principalul vinovat pentru încălzirea globală, pare să încetinească extinderea acestor zone.
Cercetarea a fost coordonată de o echipă de la Academia Chineză de Silvicultură și pornește de la o problemă practică. Deși oamenii de știință sunt de acord unde se află marile regiuni uscate ale lumii, estimările globale privind suprafața lor variază substanțial, pentru că tehnicile de măsurare și seturile de date climatice diferă de la un studiu la altul.
Cum se definesc, de fapt, aceste regiuni
Zonele aride sunt regiuni cu deficit sever de apă, în care precipitațiile sunt mici comparativ cu pierderea potențială prin evaporare și prin transpirația plantelor. Măsura folosită se numește indice de ariditate și se obține împărțind precipitațiile la evapotranspirația potențială. Orice zonă cu un indice sub 0,65 intră în categorie.
Pornind de la o perioadă de referință cuprinsă între 1994 și 2023, cercetătorii au calculat că astfel de regiuni acopereau atunci 38,58% din suprafața uscatului, fără a socoti Antarctica.
Cele patru tipuri de zone aride
Categoria nu este uniformă. Cea mai extinsă subdiviziune este cea semi-aridă, cu 14,72% din suprafața terestră. Urmează zonele aride propriu-zise, cu 11,24%, concentrate mai ales în Australia și China. Regiunile uscat-subumede acoperă 6,35% și sunt bine reprezentate în China și în Rusia, iar zonele hiper-aride, adică deșerturile veritabile, ocupă 6,27% și se găsesc în Algeria, Libia sau Arabia Saudită.
Proiecția pentru intervalul 2071-2100 arată o creștere până la un interval cuprins între 39,31% și 40,28%, în funcție de scenariul de emisii folosit. Categoria care se extinde cel mai mult este tocmai cea hiper-aridă.
Rolul neașteptat al dioxidului de carbon
Aici intervine partea contraintuitivă. Când concentrația de dioxid de carbon din atmosferă crește, stomatele plantelor, adică porii prin care acestea fac schimb de gaze, se închid parțial. Rezultatul este că plantele pierd mai puțină apă prin transpirație, iar asta modifică direct calculul evapotranspirației potențiale.
„Proiecțiile convenționale neglijează adesea efectele dioxidului de carbon asupra evapotranspirației potențiale, ceea ce poate genera estimări mai mari ale aridității și poate schimba tiparele zonelor critice de schimbare”, scriu autorii. Ei au construit un model care include acest efect, alimentat cu date meteorologice istorice pentru intervalul 1960-2023 și cu modele climatice din a șasea fază a proiectului de intercomparare CMIP6.
Efectul se vede în comparație. Un studiu de acum un deceniu, care nu lua în calcul acest mecanism, ajungea la concluzia că regiunile uscate ar putea acoperi până la 56% din uscat până în 2100. Estimarea nouă, de 40,28%, este semnificativ mai mică.
Cât înseamnă în teren
Chiar și în varianta optimistă, cifrele sunt greu de digerat. Diferența dintre 38,58% și 40,28% înseamnă 2,37 milioane de kilometri pătrați de teren care își schimbă regimul climatic, adică o suprafață cât Algeria sau aproximativ 30% din Australia.
Australia este, de altfel, țara cu cele mai pronunțate schimbări proiectate pentru acest secol, urmată de Brazilia, iar părți importante din Africa vor trece prin transformări extinse. „Extinderea condițiilor climatice aride în regiuni anterior mai umede poate agrava deficitul de apă, degradarea ecosistemelor și deșertificarea, ceea ce pune probleme dezvoltării durabile globale”, avertizează echipa de cercetare.
Ce înseamnă pentru Europa și pentru România
Continentul nu este spectator. Sudul Spaniei, sudul Italiei și Grecia au deja zone încadrate ca semi-aride, iar tendința de uscare a bazinului mediteraneean este una dintre cele mai bine documentate din climatologia europeană. România are, la rândul ei, terenuri cu risc ridicat de aridizare în sudul Olteniei, în Bărăgan și în Dobrogea, zone unde deficitul de apă din sol este deja o problemă agricolă recurentă.
Miza practică nu ține de o linie pe hartă, ci de ce se întâmplă când regimul de precipitații se schimbă acolo unde se cultivă hrană. Am scris despre jumătate din terenurile bune pentru cultura cafelei care ar putea dispărea până în 2050, despre recordul absolut de temperatură măsurat în oceane și despre continentul care se încălzește de două ori mai repede decât media globală.
Studiul complet este publicat în Environmental Research Letters și a fost semnalat de ScienceAlert, într-un articol semnat de Peter Dockrill. Datele privind deșertificarea la nivel global sunt urmărite de Convenția ONU pentru Combaterea Deșertificării.
