Timp de aproximativ un secol, cercetătorii au tratat un singur document ca pe evidența oficială a conducătorilor Asiriei. Un studiu nou susține că Lista Regilor Asirieni nu este nici completă, nici neutră politic — și că din ea lipsesc cel puțin trei suverani ale căror domnii pot fi reconstituite din alte surse.
Ce contestă studiul din Lista Regilor Asirieni
Lucrarea, intitulată „Three New Kings of Assyria”, a apărut în Journal of Cuneiform Studies și este semnată de Alexander Johannes Edmonds și Eckart Frahm. Cei doi asiriologi identifică trei conducători care nu figurează pe listă, dar pentru care există dovezi materiale independente. Concluzia lor este că „istoria politică neo-asiriană timpurie a fost mult mai haotică, dar și mai interesantă decât s-a recunoscut până acum”.
Distincția este importantă, pentru că lista a servit drept coloană vertebrală a cronologiei mesopotamiene. Dacă documentul a fost editat din motive politice, fiecare sincronizare construită pe el devine discutabilă.
Un rege rival apărut după o eclipsă de soare
Primul conducător omis purta numele Tiglath-Pileser, preluat de la un rege asirian anterior. Potrivit celor doi autori, el a domnit în paralel cu Aššur-dān III, regele recunoscut oficial, care îi era în același timp nepot. Tentativa de înlăturare a lui Aššur-dān III a venit după o eclipsă de soare, un fenomen cu greutate politică și religioasă considerabilă în lumea antică.
Dovada administrativă a existenței lui se păstrează pe o tăbliță de lut aflată azi în colecția British Museum. Documentul consemnează o donație regală și indică o domnie plasată aproximativ între 763 și 762 î.Hr., încheiată prin detronare. Detaliul are o rezonanță specială: eclipsa consemnată în listele asiriene de eponimi pentru anul 763 î.Hr. este exact reperul astronomic care ancorează întreaga cronologie absolută a Orientului Apropiat antic.
Stela din 1894 și al doilea nume lipsă
Al doilea caz pornește de la o stelă descoperită în 1894 la Tell ‘Abta, în Irak. Ani la rând, specialiștii au încercat să explice de ce numele regelui asociat inițial monumentului a fost șters și înlocuit cu numele unui alt „Tiglath-Pileser”. Edmonds și Frahm susțin că enigma se rezolvă adăugând un rege în succesiune: un Salmanasar care ar fi domnit imediat înainte de urcarea pe tron a lui Tiglath-Pileser III, în 745 î.Hr.
Un Aššur-uballiṭ absent din liste
Al treilea nume este Aššur-uballiṭ. Un text cuneiform atribuit regelui Tukultī-Ninurta II menționează un vas de libație creat inițial de Tukultī-Ninurta I și restaurat ulterior de un Aššur-uballiṭ. Problema este că lista nu conține niciun rege cu acest nume între cele două domnii. Autorii propun o domnie scurtă, între 913 și 912 î.Hr., care ar explica atât referința de pe tăbliță, cât și identitatea unui personaj regal reprezentat într-o statuie descoperită la Aššur — o piesă grav deteriorată, cu capul îndepărtat, iar brațele și însemnele regale erodate.
Un canon, nu un document contabil
Consecința cea mai importantă a studiului nu ține de cei trei regi, ci de natura documentului. În loc să fie „o lucrare cronografică imparțială”, lista ar fi funcționat, sugerează cercetătorii, ca „un canon legitimator de regi, actualizat periodic pentru a elimina conducătorii neo-asirieni cu domnii scurte sau paralele”.
Autorii deschid explicit lista de întrebări: „Ce și cine determina caracterul canonic al unui rege? Cum se intersecta acest lucru cu memoria culturală asiriană sau cu ideile despre regalitate? A avut lista o funcție practică sau doar ceremonială?” Cu alte cuvinte, documentul folosit un secol drept sursă devine el însuși obiect de cercetare.
Rezultatul e o istorie politică mai încurcată a primului imperiu din lume, dar și mai bogată în informație. Tiparul se repetă în arheologia recentă, unde reinterpretarea surselor deja cunoscute produce uneori mai mult decât o săpătură nouă — cazul ruinelor din Veracruz care rescriu harta Mesoamericii sau al descoperirii de sub Piramida Soarelui de la Teotihuacan. Alte exemple, de la sarcofagele egiptene sigilate până la dispariția carelor de luptă din armatele antichității, arată cât de mult depinde istoria antică de documentele care au supraviețuit întâmplător.
Materialele de prezentare au fost furnizate de University of Chicago Press Journals și publicate de ScienceDaily; revista în care a apărut studiul poate fi consultată pe site-ul University of Chicago Press.
