Bârfa e probabil singurul obicei social pe care îl practică aproape toată lumea și pe care aproape nimeni nu îl revendică. E condamnată public și întreținută privat, iar reputația ei proastă pare de neclintit. Cercetătorii care au studiat fenomenul ajung însă la o concluzie mai nuanțată: bârfa nu e un defect al comunicării umane, ci o funcție a ei, iar problema nu e practica în sine, ci ce urmărește cel care o folosește.
De ce a apărut bârfa în toate societățile cunoscute
Cel mai solid argument vine dintr-un studiu publicat în februarie 2024 în Proceedings of the National Academy of Sciences, semnat de Xinyue Pan, Vincent Hsiao, Dana S. Nau și Michele J. Gelfand, cercetători de la University of Maryland și de la Stanford University. Autorii au construit un model evolutiv bazat pe teoria jocurilor și pe simularea unor agenți artificiali, apoi au urmărit ce se întâmplă în grupuri unde unii membri transmit informații despre ceilalți și alții nu.
Explicația la care au ajuns are două componente care se alimentează reciproc. În primul rând, circulația informațiilor despre reputație face ca tot mai mulți membri ai grupului să își adapteze comportamentul în funcție de reputația celorlalți. În al doilea rând, tocmai pentru că știu că se vorbește despre ei, oamenii se purtează mai cooperant cu cei care bârfesc, ca să își protejeze propria imagine. Rezultatul e un avantaj evolutiv pentru cei care transmit informația, iar de aici proliferarea practicii și întreținerea sistemului de reputații pe care se sprijină cooperarea în grup.
„Când oamenii vor să afle dacă o anumită persoană merită să interacționeze cu ea, faptul că pot obține informația prin bârfă, presupunând că informația e onestă, poate fi extrem de util”, a explicat Dana Nau, profesor pensionar la Departamentul de Informatică și la Institutul de Cercetare a Sistemelor din University of Maryland, într-un comunicat al universității citat de Vice.
Cât bârfim, de fapt
Cifrele din literatura de specialitate sunt mai mari decât ar recunoaște oricine. Studiul din PNAS citează estimări potrivit cărora oamenii petrec aproximativ o oră pe zi vorbind despre alții, iar autorii precizează că practica nu ține de gen, vârstă, avere sau tip de personalitate: bârfesc practic toți, cu diferențe individuale de intensitate. Cercetările antropologului Robin Dunbar și ale colegilor săi, publicate încă în 1997 în revista Human Nature, arătaseră că cel puțin 65% din timpul conversațiilor noastre e dedicat unor teme sociale, adică vieții altor oameni.
Practica e și veche. Autorii studiului urmăresc traseul bârfei din orașele și piețele Mesopotamiei până în literatura Greciei antice, unde apare în Odiseea și în fabulele lui Esop, și notează că în societățile de vânători-culegători ea stă în centrul vieții de zi cu zi. Un comportament care supraviețuiește în fiecare cultură documentată și în fiecare epocă e, statistic vorbind, mai probabil să aibă o funcție decât să fie un accident.
Unde trece bârfa linia
Partea utilă nu anulează partea distructivă, iar granița e trasată de intenție. Suzanne Koch Eckenrode, terapeută de familie și cuplu licențiată, cu peste 25 de ani de practică clinică, a formulat criteriul într-un mod care merită reținut: „Bârfa trece linia atunci când nu mai e vorba despre încercarea de a înțelege ce s-a întâmplat într-o anumită situație, ci despre manipularea celorlalți ca să te vadă pe tine într-o lumină pozitivă”, a spus ea pentru Vice.
Terapeuta enumeră și situațiile concrete care erodează încrederea într-o relație: exagerarea informațiilor despre cineva, adesea cu intenția de a-l face să pară ridicol, dezvăluirea unor detalii private fără consimțământul persoanei, recrutarea altora ca să țină o parte într-un conflict și plăcerea de a privi pe cineva umilit din cauza unei bârfe. Toate au un element comun: persoana despre care se vorbește devine o țintă, nu subiectul unei încercări de înțelegere.
La polul opus, Eckenrode descrie și versiunea sănătoasă: „Bârfa e o formă acceptabilă de comunicare pentru transmiterea informației sociale, dar muniția socială nu are ce căuta în lumea asta”, spune ea. Atunci când bârfa ajută la înțelegerea comportamentului altcuiva într-o interacțiune, la identificarea unui comportament problematic sau la verificarea faptului că propria reacție a fost justificată, ea funcționează ca un instrument util. Iar dacă oferă o perspectivă asupra comportamentului cuiva fără să îl transforme într-o țintă, spune terapeuta, rezultatul e o înțelegere mai bună între cei implicați.
Testul practic: două povești identice, cu final diferit
Exemplul folosit de Vice e util fiindcă izolează exact variabila care contează. O femeie merge la o primă întâlnire cu un bărbat care îi ignoră limitele și o face să se simtă inconfortabil. Dacă povestește asta grupului ei de prietene, informația le poate scuti de o experiență similară: aici bârfa e, fără dubiu, o funcție de protecție.
Aceeași structură, cu conținut diferit: întâlnirea merge bine, bărbatul e respectuos și se deschide emoțional, iar femeia ajunge apoi în grupul de chat al prietenelor ca să râdă de el și să repete detaliile pe care i le-a încredințat. Informația e la fel de reală, oamenii implicați sunt aceiași, canalul e identic. Diferă doar scopul, și tocmai scopul mută discuția din categoria utilă în cea distructivă.
Riscul pe care îl asumă cel care bârfește
Există și un cost pentru cel care transmite informația, iar el nu apare imediat. „Bârfa e un comportament social, iar efectele ei depind foarte mult de felul în care e folosită”, spune Eckenrode. „Bârfa are o reputație atât de proastă pentru că, de multe ori, încrederea are memorie lungă. Ascultătorul o să se gândească în cele din urmă: dacă împărtășește constant treburile tuturor, ce împărtășește despre mine?”
Practic, cine transmite prea mult își consumă propriul capital de încredere, chiar dacă nimic din ce spune nu e fals. Recomandarea care rezultă din toate cele de mai sus nu e abstinența, care oricum nu e realistă, ci conștientizarea propriului tipar: de ce spui ce spui, ce câștigă persoana care te ascultă și ce pierde persoana despre care vorbești.
Dacă te interesează cum funcționează comunicarea nonverbală în aceleași situații sociale, am scris despre zece semnale din limbajul trupului care schimbă felul în care ești perceput. Pe partea de echilibru personal, am explicat de ce reziliența la stres se construiește și nu se moștenește și am propus trei ritualuri prin care poți încetini ritmul toamna asta. Iar despre felul în care tehnologia ne modifică tiparele de comunicare am detaliat într-un studiu care arată că inteligența artificială nu ne imită doar pe noi, ci ne și transformă.
Surse: studiul „Explaining the evolution of gossip”, publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences, și materialul publicat de Vice.
