Jurnalul de vise, ținut ani la rând, și meditația zilnică l-au ajutat pe dramaturgul Ayad Akhtar să iasă dintr-o criză din tinerețe, povestește el într-un eseu publicat de The Atlantic. Textul ridică o întrebare pe care neuroștiința o studiază de peste două decenii: ce se întâmplă, măsurabil, în creier când atenția se întoarce spre interior.
Akhtar, laureat al Premiului Pulitzer pentru teatru, descrie cum a început pe la 20 de ani să-și noteze visele, la sugestia unui profesor, apoi a ajuns la meditație prin cursuri de yoga. Eseul, intitulat „What Were My Dreams Trying to Tell Me?”, apare în numărul din noiembrie 2026 al revistei.
Nu e un studiu științific, ci o mărturie personală. Dar trimite explicit la cercetări reale, care merită privite separat de interpretarea autorului.
Ce face, concret, jurnalul de vise
Primul efect descris de Akhtar e banal și verificabil de oricine: cu cât acorzi mai multă atenție viselor, cu atât ți le amintești mai bine și mai multe. Un profesor i-a sugerat să-și lege un creion de deget, ca să-și amintească, în scurtele treziri dintre ciclurile de somn, să noteze fragmentele.
Somnul are cicluri de aproximativ 90 de minute, iar visele cele mai vii apar în fazele REM. Trezirile scurte dintre cicluri sunt momentele în care un vis poate fi prins înainte să se șteargă. Akhtar spune că, într-o perioadă, se trezea la fiecare 45 de minute ca să scrie. E o practică extremă, care fragmentează somnul, iar recomandările curente de igienă a somnului merg în direcția opusă.
Varianta sănătoasă este mai simplă: un carnet lângă pat și câteva minute de notițe imediat după trezirea de dimineață, înainte de telefon. Pentru restul, contează programul de somn, pe care l-am analizat în articolul despre tipul de program de somn potrivit fiecăruia.
De la Freud la Jung: două feluri de a citi visele
Primul contact al lui Akhtar cu subiectul a fost „Interpretarea viselor” a lui Sigmund Freud, care trata visul ca expresie a dorințelor refulate. Mai târziu a trecut la Carl Jung, care propunea ca imaginile din vis să fie tratate ca evenimente psihice cu sens propriu, cu o funcție „compensatorie”, adică de echilibrare a limitelor atitudinii conștiente.
Ambele modele sunt interpretative, nu experimentale. Nu pot fi confirmate sau infirmate în laborator așa cum poate fi măsurat fluxul de sânge din creier. Akhtar însuși recunoaște că nu știe sigur dacă practica a avut efectul descris de Jung sau dacă alte schimbări din viața lui au contat.
Ce arată scanerele în timpul meditației
Partea cea mai concretă din eseu trimite la studiile neurologului Andrew Newberg, de la University of Pennsylvania. Într-un studiu publicat în 2001 în Psychiatry Research: Neuroimaging, echipa a scanat opt meditatori budiști tibetani experimentați, folosind SPECT, o tehnică de imagistică nucleară care urmărește fluxul de sânge în creier după injectarea unui trasor radioactiv.
În timpul meditației, fluxul sanguin a crescut în girusul cingulat, în cortexul frontal inferior și orbital, în cortexul prefrontal dorsolateral și în talamus. Autorii au observat și o corelație între cortexul prefrontal dorsolateral și lobul parietal superior, o zonă implicată în orientarea corpului în spațiu, pe care au interpretat-o ca posibil semn al unei percepții modificate a spațiului.
Un al doilea studiu, publicat în 2003 în Perceptual and Motor Skills, a urmărit trei călugărițe franciscane în timpul unei rugăciuni meditative bazate pe repetarea unei fraze. Fluxul sanguin a crescut în cortexul prefrontal cu 7,1%, în lobii parietali inferiori cu 6,8% și în lobii frontali inferiori cu 9%, cu o corelație inversă puternică între cortexul prefrontal și lobul parietal superior.
Două limite contează. Loturile sunt foarte mici, de opt și, respectiv, trei persoane, iar autorii înșiși au numit studiile preliminare. Iar asemănarea tiparelor cerebrale nu spune nimic despre sensul pe care fiecare îl dă experienței: călugărițele o descriau ca unire cu divinitatea, călugării ca vacuitate.
Legătura cu România: Mircea Eliade, yoga și visele
Printre autorii citiți de Akhtar se află Patanjali, părintele textelor clasice despre yoga, și Carl Jung. Ambele fire duc la un nume românesc. Mircea Eliade a studiat în India între 1928 și 1931 și și-a susținut la București doctoratul despre yoga, publicat ulterior în Franța și extins în volumul „Yoga. Nemurire și libertate”, din 1954.
În 1957, Eliade a publicat „Mituri, vise și mistere”, o carte despre felul în care imaginile din vise și simbolurile religioase se răspund peste culturi. Istoricul religiilor l-a cunoscut personal pe Jung la conferințele Eranos din Elveția, unde participau amândoi. Cu alte cuvinte, întrebarea pe care Akhtar o pune azi despre limbajul potrivit pentru viața interioară a fost una dintre temele centrale ale unui autor român, cu jumătate de secol înainte de scanerele SPECT.
Ce poți lua, practic, din eseu
Pentru cine vrea să încerce, două practici au sprijin rezonabil: notarea viselor dimineața, care crește frecvența amintirii lor, și câteva minute zilnice de atenție concentrată pe respirație. Niciuna nu înlocuiește consultul de specialitate atunci când starea psihică se deteriorează, lucru pe care îl face și Akhtar, care a mers la psihiatru înainte de toate.
Iar dacă dormitorul e locul în care faci toate acestea, merită să elimini ce strică somnul, de la ecrane la lumină, cum am arătat în articolul despre becul din dormitor, care poate strica somnul mai mult decât orice gadget. Cercetările despre percepție, de la cele 33 de simțuri posibile la studiile despre somn, sunt adunate în secțiunea creier.
