Imaginea unei planete Marte care, în trecutul său îndepărtat, era o lume caldă și umedă, cu râuri, lacuri și poate chiar oceane, a dominat imaginația publică și cercetarea științifică timp de decenii. Un nou studiu de referință, realizat de cercetători de la Universitatea din Chicago și publicat în prestigiosul jurnal Nature, vine să conteste fundamental această viziune. Bazându-se pe date de o importanță capitală, culese de roverul Curiosity al NASA, studiul sugerează o istorie radical diferită: Marte nu ar fi fost o „planetă albastră” care s-a uscat, ci un deșert rece dintotdeauna, presărat cu episoade scurte, dar intense, de activitate hidrologică.
Teoria clasică
Teoria clasică a unui Marte timpuriu „cald și umed” se bazează pe dovezi geologice solide, descoperite de-a lungul anilor de orbitere și rovere.
Imaginile din satelit au dezvăluit albii de râuri uscate, delte masive și linii de coastă antice, în timp ce roverele au găsit la sol minerale care, pe Pământ, se formează exclusiv în prezența apei lichide.
Aceste dovezi au pictat portretul unei lumi care, în urmă cu miliarde de ani, semăna mai mult cu Pământul. Marea întrebare a fost întotdeauna: ce s-a întâmplat cu acea apă?
Dovezile de la roverul Curiosity și „problema carbonaților”
Roverul Curiosity, un laborator geologic mobil care explorează craterul Gale din 2012, a jucat un rol esențial în rafinarea acestei povești. Descoperirea unor roci carbonatice de către rover a fost crucială, deoarece aceste minerale sunt cheia înțelegerii ciclului carbonului pe Marte.
Pe Pământ, oceanele au absorbit o cantitate uriașă de dioxid de carbon din atmosferă, blocându-l în depozite masive de calcar (roci carbonatice) pe fundul mării. Acest proces a ajutat la stabilizarea climei noastre pe termen lung.
Aici apare, însă, o mare problemă pentru teoria marțiană: lipsa unor astfel de depozite masive de carbonați. Dacă Marte ar fi avut oceane stabile timp de sute de milioane de ani și o atmosferă densă de CO2 (necesară pentru a menține căldura), arheologii s-ar fi așteptat să găsească straturi groase de roci carbonatice. Faptul că acestea sunt relativ rare a reprezentat un mare puzzle, sugerând că ceva din vechea poveste nu se potrivește.
O istorie a deșertului întrerupt de ape – Noua ipoteză
Studiul de la Universitatea din Chicago propune o soluție la acest paradox. În loc de o climă caldă și stabilă, cercetătorii sugerează că Marte a fost, în cea mai mare parte a istoriei sale, o planetă rece și aridă, foarte asemănătoare cu cea de astăzi. Caracteristicile geologice care par să indice prezența apei (râuri, lacuri) nu ar fi rezultatul unui climat temperat, ci al unor episoade scurte, violente și catastrofale de topire.
Aceste evenimente ar fi putut fi declanșate de impacturi masive cu asteroizi sau de perioade de activitate vulcanică intensă. Căldura generată de aceste cataclisme ar fi topit cantități uriașe de gheață subterană, provocând inundații de proporții biblice, care au sculptat albiile râurilor și au format lacuri temporare. Aceste rezerve de apă de la suprafață ar fi existat însă pentru perioade geologic scurte, înainte de a îngheța din nou sau de a se evapora și a se pierde în spațiu din cauza atmosferei subțiri a planetei.
Implicații pentru căutarea vieții
Acest nou model are implicații profunde pentru căutarea vieții pe Marte. Dacă perioadele cu apă lichidă la suprafață au fost scurte și intermitente, acest lucru ar fi făcut mult mai dificilă apariția și, mai ales, supraviețuirea vieții la suprafață. Prin urmare, căutarea unor eventuale forme de viață marțiană, prezente sau fosile, ar trebui să se concentreze și mai mult pe mediile subterane, unde apa lichidă ar fi putut exista în mod stabil pentru perioade mult mai lungi, ferită de condițiile aspre de la suprafață.
Răspunsul final la întrebarea „ce s-a întâmplat cu apa de pe Marte?” ar putea fi, de fapt, că aceasta nu a existat niciodată într-un mod stabil și permanent la suprafață, ci a fost doar un vizitator episodic și violent într-o lume dominată dintotdeauna de deșertul roșu.
Adevărul complet va trebui, cel mai probabil, să fie descoperit de viitoarele misiuni umane, de geologi care vor putea studia rocile marțiene direct, „cu cizmele pe teren”.
A existat viață pe Marte? Noi dovezi incredibile de pe Planeta Roșie
