Nebuloasa Leului și-a primit cel mai bun portret de până acum. Telescopul spațial James Webb, operat de NASA, ESA și agenția canadiană CSA, a fotografiat NGC 2392, o nebuloasă planetară al cărei desen de gaz și praf seamănă izbitor cu un cap de leu privit din față. Rezultatul, publicat de ESA, combină observații din infraroșul apropiat și cel mediu și depășește în detaliu imaginea rămasă celebră, realizată de Hubble în anul 2000.
Compozitul folosește date de la două instrumente diferite: NIRCam, camera pentru infraroșu apropiat, și MIRI, instrumentul pentru infraroșu mediu. Împreună, acestea scot la lumină arhitectura complexă a obiectului, de la inelele și cochiliile concentrice de praf până la filamentele care alcătuiesc, în mod convenabil pentru privitor, coama animalului.
Ce se ascunde în centrul Nebuloasei Leului
În mijlocul imaginii, exact unde ai plasa nasul leului, se află sursa întregului spectacol: o pitică albă, rămășița unei stele care și-a încheiat ciclul de viață. Steaua care a produs nebuloasa era bogată în oxigen și, la epuizarea combustibilului nuclear, a devenit instabilă, a început să pulseze și și-a expulzat straturile exterioare.
Diferența față de stelele masive este esențială. Acelea se prăbușesc și explodează ca supernove, în timp ce stelele de masă mică, precum progenitoarea din NGC 2392, își pierd învelișul mai lent, împinse de radiația proprie. Rezultatul este o pitică albă înconjurată de o bulă de gaz și praf. Acest proces, discret în comparație cu o supernovă, produce cea mai mare parte a prafului observabil din Univers.
Piticei albe din centru i-a rămas însă suficientă energie ca să ionizeze hidrogenul din interiorul bulei. Gazul ionizat se dilată constant și distruge praful pe care îl întâlnește, sculptând inelele și cochiliile vizibile în imagine. De ce apar exact aceste structuri, comune multor nebuloase planetare, rămâne o întrebare deschisă în astrofizică.
De ce imaginea Webb arată altfel decât cea a lui Hubble
La o privire rapidă, structura generală seamănă cu cea din fotografia optică a lui Hubble. Diferența o fac lungimile de undă: în infraroșu apar clar aglomerările compacte de praf, redate în nuanțe de roșu, portocaliu și galben, precum și ceața produsă de gazul ionizat. Acele aglomerări sunt tocmai cele care au rezistat expansiunii bulei de gaz și care protejează, ca un paravan, materialul aflat în spatele lor.
Forțele care modelează nebuloasa nu s-au oprit. Gazul și praful continuă să se îndepărteze de miezul stelar, iar astronomii estimează că aspectul de leu se va destrăma în aproximativ 10.000 de ani. Pentru un obiect cosmic, este o clipă.
Un obiect cu multe nume
NGC 2392 se află în constelația Gemenii, la o distanță estimată de circa 2.900 de ani-lumină, și a fost descoperită de William Herschel la finalul secolului al XVIII-lea. De-a lungul timpului a purtat mai multe porecle, printre care „Nebuloasa Eschimosului” și „Nebuloasa Chip de Clovn”, denumiri legate de aceeași iluzie optică: un cerc luminos care sugerează o glugă și două pete întunecate care par ochi. ESA folosește acum varianta „Nebuloasa Leului”.
Pentru context, Webb observă cu o oglindă principală de 6,5 metri și acoperă cu NIRCam intervalul din infraroșul apropiat, iar cu MIRI infraroșul mediu, ceea ce îi permite să vadă praful rece pe care telescoapele optice îl ratează. Am scris anterior și despre alte rezultate ale observatorului, de la punctele roșii ciudate care nu ar trebui să existe până la exoplaneta de magmă și sulf L 98-59 d. Pentru cei care vor să recapituleze începuturile misiunii, avem și relatarea de la pregătirile pentru lansarea telescopului.
Imaginea și descrierea oficială au fost publicate de Agenția Spațială Europeană.
