În panteonul practicilor religioase ale lumii antice, puține sunt la fel de dramatice și de enigmatice precum ritualul geților de a trage cu săgețile spre cer în timpul furtunilor. Descris pentru prima dată de „părintele istoriei”, grecul Herodot, acest obicei ieșit din comun oferă o fereastră rară, dar complexă, către viziunea asupra lumii și spiritualitatea unuia dintre cei mai viteji și mai misterioși dintre strămoșii noștri. A fost un act de sfidare a zeilor sau, dimpotrivă, o formă de ajutor în lupta cosmică?
Mărturia Părintelui Istoriei, Herodot
În lucrarea sa fundamentală „Istorii”, scrisă în secolul al V-lea î.Hr., Herodot oferă singura relatare antică directă a acestui ritual. Descriind credințele geților, pe care îi considera „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, istoricul grec notează un comportament care l-a uimit. El leagă ritualul de credința lor într-o formă de nemurire și de devotamentul față de zeul lor suprem:
„Iată în ce chip se socot nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zalmoxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Când tună şi fulgeră, geţii trag cu săgeţile înspre cer şi ameninţă zeul, deoarece cred că acolo sus nu este alt zeu decât al lor”, arăta istoricul antic Herodot.
Ritualurile practicate de daci, explica Mircea Eliade, aveau rolul de a ameninţa puterile demonice manifestate în nori şi de a-l ajuta pe zeul fulgerelor și al furtunilor.
„Gebeleizis este un zeu al furtunii sau mai degrabă un vechi zeu al cerului, patronul clasei aristocrate şi militare, iar Zamolxis era zeul Misterelor, maestrul iniţierii, care conferă imortalitatea”, relata Mircea Eliade, în volumul „De la Zamolxis la Genghis-han”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1980).
Cine era Zeul Furtunii? Gebeleizis vs. Zalmoxis
Relatarea lui Herodot introduce o ambiguitate care a alimentat secole de dezbateri academice: relația dintre Gebeleizis și Zalmoxis. Unii cercetători, urmând nota lui Herodot, consideră că sunt două nume pentru aceeași divinitate supremă.
Alții, însă, propun o distincție. Gebeleizis (sau Nebeleizis, cuvânt posibil legat de rădăcini indo-europene pentru „nor” sau „cer”) ar fi fost zeul celest, al furtunii și al fulgerelor, o figură similară cu Zeus la greci sau Jupiter la romani.
Pe de altă parte, Zalmoxis ar fi avut un caracter htonian (legat de pământ și lumea de dincolo) sau solar, fiind un zeu al nemuririi și al regenerării, posibil un profet sau un rege zeificat. În funcție de această distincție, interpretarea ritualului se schimbă fundamental.
Cum se apărau dacii de furtuni și inundații
Dincolo de practica neobișnuită a alungării norilor, dacii par să fi înțeles că lupta cu inundațiile nu poate fi dusă decât într-un singur fel – să își construiască casele mai sus, departe de ape.
„Am mai aflat apoi și următoarea legendă: zice că în vremile de demult nu locuiau oamenii pe munți și pe dealuri, ci locuiau cu toții la șes și lucrau pământul.
A venit însă vremea când a fost potop și au fost crescând apele și, văzând că apele tot cresc, oamenii cei mai cu putere și cu dare de mână și-au căutat locuri ridicate și s-au socotit cum ar face ca să scape de potop. Astfel au ales câțiva și vârful acesta de la Piatra roșie, care fiind numai de piatră nu putea fi teamă, că îl va strica apa.
Ei apoi s-au pus și au mai zidit și din vârf în sus ca să fie și mai departe de apă, în chipul acesta s-a făcut cetatea aceasta ca și altele de pe alte locuri“, relata, în 1887, în „Telegraful Român”, preotul Ioan Popovici, unul dintre primii români care au cercetat cetatea dacică Piatra Roșie și au scris despre ea.
Ce făceau alte civilizații?
Daci dacii se apărau de furtuni cu săgeți trimise spre cer, romanii se rugau zeului Jupiter pentru a-i ocoli de furtuni și inundații.
„Ploile torenţiale, inundaţiile, secetele şi soarele arzător au împovărat locuitorii Imperiului Roman. Iar vechii contemporani erau preocupaţi şi ei de cauze şi căutau soluţii.
În ciuda cunoștințelor științifice, ploaia în sine a fost considerată un fenomen trimis de zei, cum ar fi zeul vremii Zeus-Jupiter”, arăta arheologul Nadin Burkhardt, într-un articol de știință publicat de Universitatea Catolică din Eichstätt-Ingolstadt (KU) – Germania.
„Au existat și procesiuni de implorări pentru ploaie, în care matroane, femei cetățene, desculțe și cu părul despletit, mergeau la Templul lui Jupiter din Capitoliu împreună cu oficiali fără simbolurile lor de statut.
Astfel de ritualuri reprezintă o procesare mentală a experienței dezastrului în colectiv, care este mai ușor de suportat împreună și activ”, arăta arheologul Nadin Burkhardt.
Scriitorul grec Pausanias relata de o altă practică neobișnuită – „aquaelicia”. În religia romană, anticii foloseau o piatră numită „lapis manalis”, pe care, în timpul secetei, o mutau din afara zidurilor orașelor în orașe pentru a o folosi în ritualuri menite să aducă ploaia.
Mai mult chiar, în Munții Lycaion din Arcadia, preoții erau capabili să creeze ceață și nori și astfel să plouă deasupra izvorului nimfei Hagno prin jertfe și ramuri de stejar.
Cine a fost Deceneu, marele preot al dacilor? Un mister neelucidat
Cum au reușit dacii să construiască un drum care rezistă de 2000 de ani
Cu o experiență de 15 ani în domeniul jurnalismului IT&C, Cristi Popa este un expert în a traduce complexitatea tehnologică în termeni simpli și ușor de înțeles pentru publicul larg. Pasionat de inovație și tehnologie, el urmărește îndeaproape evoluțiile din industrie și le aduce la cunoștința cititorilor într-un mod captivant și informativ.