Cercetătorii de la Institutul de Medicină Legală din Innsbruck și Laboratorul de identificare ADN al Forțelor Armate ale SUA din Rockville, Maryland, au lansat o nouă teorie legată de moartea celebrului compozitor Wolfgang Amadeus Mozart. După ce au investigat presupusul craniu al acestuia, ei au ajuns la o concluzie demnă de scenariile polițiste – Mozart ar fi suferit o lovitură puternică în tâmplă.
Mozart a murit în 1791, la vârsta de 35 de ani, și a fost înmormântat într-un mormânt al săracilor din Cimitirul Sfântul Marcu din Viena. Locația mormântului a fost inițial necunoscută, dar locația sa probabilă a fost stabilită în 1855.
Legenda spune că Joseph Rothmayer, un gropar care știa care este trupul lui Mozart, a scos craniul pe furiș din mormânt în 1801. Astăzi, locul este împodobit de o coloană și de un înger cu aspect trist.
Din 1902, craniul – căruia îi lipsește maxilarul inferior – se află în posesia Fundației Internaționale Mozarteum din Salzburg, orașul austriac în care s-a născut Wolfgang Amadeus Mozart la 27 ianuarie 1756.
Walther Parson, medic legist de renume internațional, a declarat că materialul genetic de pe doi dinți scoși din craniu a fost analizat și comparat cu probele ADN colectate în 2004 de pe oasele coapsei a două schelete exhumate din mormântul familiei Mozart din Cimitirul Sfântul Sebastian din Salzburg.
În urma investigațiilor, cercetările au demonstrat că Mozart ar fi murit mai degrabă din cauza complicațiilor unui traumatism cranian decât a febrei reumatice, așa cum cred majoritatea istoricilor.
Teoria fusese lansată, încă din 1992, de Pierre-Francois Puech, de la Universitatea din Provence, care și-a bazat convingerea pe o fractură la tâmpla stângă.
Mozart, a teoretizat el, ar fi putut suferi această fractură în urma unei căzături, ceea ce ar ajuta la explicarea durerilor de cap severe pe care compozitorul le-ar fi avut cu mai mult de un an înainte de moartea sa.
Otrăvit sau lovit în cap?
Singurul document oficial care confirmă decesul compozitorului este certificatul de deces, care încadrează evenimentul într-o febră miliară acută nespecificată și nici medicii care l-au tratat, doctorii Closset și Sallaba, nu au considerat util să dispună o autopsie.
De atunci, lipsa unor indicii clare de diagnostic cu privire la cauza morții lui Mozart a constituit un teren fertil pentru nenumăratele ipoteze care, de-a lungul a mai bine de două secole, au fost formulate pentru a explica moartea subită a unui om care, mai ales privit prin ochii de astăzi, a murit în timp ce era încă foarte tânăr.
Conflictul legendar cu Salieri a alimentat imediat ideea că Mozart ar fi murit nu din cauze naturale, ci otrăvit de eternul său rival.
Salieri însuși a contribuit la această suspiciune în ultimii ani ai vieții sale, cu o mărturisire care a fost retractată ulterior.
În această privință au fost implicate diverse substanțe otrăvitoare, de la Aqua Tofana, o otravă care conține arsenic, plumb și extract din boabe de belladonă, până la emeticul tartar (tartrat de potasiu), însă, în lipsa unor dovezi obiective și, mai ales, în lipsa unor rămășițe potrivite pentru investigații toxicologice, această interpretare și-a pierdut treptat credibilitatea.
Pe de altă parte, legenda urii lui Salieri față de Mozart trebuie privită cu adevărat ca o fantezie literară extraordinară, pusă în scenă în drama „Mozart și Salieri” scrisă de Puskin – pusă ulterior pe muzică de Rimski-Korsakov – și în la fel de celebra piesă „Amadeus” a lui Shaffer, din care a fost adaptat filmul omonim al lui Forman.
Mozart avea multiple probleme de sănătate
De la vârsta de numai 6 ani, Mozart s-a îmbolnăvit de eritem nodos, iar câțiva ani mai târziu au fost descrise simptomele amigdalitei și ale abcesului peritonsilar.
În 1765, tânărul Mozart și sora sa au fost loviți de o boală asemănătoare tifosului, endemică în Europa anilor 1700. Aceasta a fost urmată de febră și dureri articulare, sugestive pentru febra reumatică, și de o formă ușoară de variolă care i-a lăsat câteva mici cicatrici pe față.
Sănătatea lui Mozart a fost bună până în 1784, când a fost lovit de o afecțiune acută caracterizată prin vărsături, colici și transpirație abundentă (colică renală?).
Dar anul fatidic pentru Mozart a fost 1790. Împovărat de datorii rezultate din gestionarea necorespunzătoare a veniturilor sale și îngrijorat de sănătatea soției sale, Mozart a început să dea semne de ceea ce se numea pe atunci „melancolie”, plângându-se constant de dureri de cap și de dinți (abcese dentare?).
Din acest moment a început, potrivit unor autori, declinul psiho-fizic care a condus la moartea muzicianului la sfârșitul anului următor.
Referindu-se la episoade din tinerețea sa, dintre care unele erau atribuibile unor crize de reumatism articular acut streptococic, mai mulți specialiști au considerat că sănătatea lui Mozart era subminată de un model de glomerulonefrită post-streptococică care a evoluat spre insuficiență renală de-a lungul anilor.
Afectarea funcției renale a lui Mozart a fost într-adevăr diagnosticul care a obținut cel mai mare consens de-a lungul timpului, deși cu perspective etiopatogenice diferite. Printre acestea se numără ipoteza unei posibile corelații între disfuncția renală și conformația alterată a pavilionului auricular al lui Mozart în contextul unui sindrom congenital, susținută și de faptul că aceeași alterare auriculară a fost documentată ulterior la fiul cel mare al compozitorului.
O aură de mister
Plasată în contextul epocii, moartea lui Mozart nu pare astfel să difere de cea a multora dintre contemporanii săi, iar aura de mister pe care a evocat-o întotdeauna în mod romantic este astfel risipită.
Și pentru că, pe lângă suspiciunea de crimă, din nou un geniu literar – în acest caz este vorba despre Stendhal – a alimentat aspectul dramatic al sfârșitului existenței lui Mozart legat de ultima sa compoziție, Requiemul, rămas, după cum se știe, neterminat în ultima sa parte.
Mozart, potrivit marelui scriitor francez în cartea sa „Viețile lui Haydin, Mozart și Metastasio”, era convins că misteriosul comisionar al compoziției venea de dincolo și că slujba pe care o scria, prin urmare, era cea care urma să-i celebreze înmormântarea.
În realitate, comanditarul nu era deloc misterios: era contele Franz Graf von Walsegg, un muzician amator care adesea plătea compozitori pentru a produce muzică pe care apoi o făcea să pară a fi a sa. În acest caz, Missa de Requiem ar fi servit la comemorarea soției contelui, care murise recent.
Lăsând misterele la o parte, rămâne regretul pentru dispariția timpurie a geniului lui Mozart care, deși avusese deja timpul și ocazia să schimbe istoria muzicii occidentale, poseda încă o puternică putere creatoare care nu putea fi exprimată pe deplin.
Iar dincolo de imaginația literară rămâne, cel puțin pentru fani, imaginea puternică pe care Forman ne-o oferă în filmul său Amadeus a marelui compozitor febril aflat pe patul de moarte, compunând, cu ușurința care îl distingea, notele puternice din Confutatis (Confutatis maledictis, Flammis acribus addictis, Voca me cum benedictis) care îl transportă pe Mozart, și pe noi împreună cu el, din flăcările damnării la lumina mântuirii.
Și mai apare o informație interesantă. Un cercetător, Otto Biba, susține într-o nouă carte că a descoperit dovezi care sugerează că compozitorul era departe de a fi sărac și că, la apogeul carierei sale, a câștigat echivalentul a 45.000 de dolari pe an în termeni actuali.
