Inundația din Nepal și Tibet a ucis aproape 600 de oameni și a lăsat în urmă circa 2.000 de dispăruți. Cauza reală — o alunecare uriașă de rocă, nu un cutremur și nu spargerea unui baraj — a fost stabilită de comunitatea științifică internațională în mai puțin de 24 de ore, printr-o combinație de date seismice și imagini satelitare.
Kristen Cook, geomorfolog la Université Grenoble Alpes, e o persoană care lucrează noaptea. Când un telefon de la un colegă a trezit-o, miercuri, 26 august, ratase deja o duzină de e-mailuri și șiruri de mesaje despre viitura devastatoare de pe râul Lhende Khola, la granița dintre Nepal și Tibet. „M-am ridicat și m-am așezat la calculator”, povestește ea pentru revista Science. „Și nu m-am mai ridicat timp de cinci ore.”
Cook a lucrat, împreună cu sute de cercetători din întreaga lume, la reconstituirea lanțului de evenimente care a distrus localități întregi și centrale hidroelectrice de-a lungul frontierei. Procesul a fost complicat de câteva erori inițiale, de date incomplete și de nori plasați extrem de inoportun deasupra zonei.
Cum a fost identificată greșit, la început, inundația din Nepal
Primele relatări, inclusiv cele ale United States Geological Survey, indicau un cutremur cu magnitudinea 4,4, care ar fi desprins rocă și gheață într-o alunecare de teren. Se vorbea și despre ruperea unui baraj.
Cook, care cercetase deja zona râului Lhende Khola, a descărcat în 15 minute datele seismice publice ale unei stații nepaleze aflate la nord de Kathmandu. „Se vedea deja că o parte din atribuirea inițială era greșită”, spune ea. În loc de șocul scurt și intens tipic unui cutremur, datele arătau unde de frecvență joasă și perioadă lungă, semnătura unui bubuit prelungit: o alunecare gigantică, ea însăși generatoare de semnal seismic.
De cealaltă parte a Atlanticului, Göran Ekström, seismolog la Lamont-Doherty Earth Observatory al Universității Columbia, ajungea la aceeași concluzie folosind datele Global Seismographic Network, o rețea de circa 200 de seismometre operate de state diferite. Introducând informațiile în algoritmi dezvoltați la Lamont-Doherty, a obținut o magnitudine mai exactă: 5,7 — echivalentul unui cutremur semnificativ.
„A devenit clar că alunecarea de la Lhende Khola a fost una dintre cele mai mari din lume în ultimul deceniu sau două”, spune Ekström.
Un canal Slack cu 85 de cercetători
Cook, Ekström și alți specialiști în hazarde naturale au creat rapid un grup pe Slack pentru a împărți date, a discuta interpretări și a se contrazice. La momentul publicării articolului din Science, grupul depășise 85 de oameni de știință.
Acolo au apărut și primele imagini utile: fotografii de la Planet Labs, companie care fotografiază zilnic suprafața Pământului la o rezoluție de 3–5 metri. Problema era că, în puținele cadre disponibile ale munților de unde pornise semnalul seismic, se aflau „niște nori foarte strategic plasați”, spune Cook. Se distingea totuși o margine netă, la aproximativ 5.200 de metri altitudine, acolo unde un ghețar care acoperea muntele se rupsese.
Retragerea ghețarilor din Himalaya destabilizează versanții și permafrostul de mare altitudine. Foto: Vyacheslav Argenberg, via Wikimedia Commons, licență CC BY 4.0.
De ce ipoteza „prăbușirea ghețarului” nu se susținea
Imaginile au dus la primele relatări conform cărora explicația ar fi fost colapsul unui ghețar: un strat gros de gheață care alunecă de pe roca de dedesubt, posibil din cauza încălzirii la bază, până se prăbușește în valea de sub el. Acolo, amestecul de gheață și rocă sfărâmată a coborât valea Lhende Khola cu viteze apropiate de 150 km/h, declanșând o viitură care a ridicat nivelul apei cu până la 9 metri în 30 de minute.
Ekström nu a fost convins. A calculat cât material trebuia să cadă pentru a produce un semnal seismic de peste 5 grade. Răspunsul: sute de milioane de tone, mult mai mult decât conținea ghețarul singur. În paralel, specialiștii în criosferă au estimat energia eliberată la prăbușirea ghețarului și au constatat că ar fi topit doar o fracțiune mică din gheață. „Fizica nu funcționează”, rezumă Cook.
Certitudinea a venit miercuri seara, cu imagini fără nori de la un satelit al agenției spațiale indiene ISRO și de la Landsat-9, misiune comună NASA–USGS. Muntele de dedesubt era vizibil, iar el arăta o alunecare masivă de rocă. „Ghețarul a venit doar la plimbare”, spune Ekström.
Acum câțiva ani, o astfel de concluzie „ar fi durat luni sau ani… pentru că nu aveam imaginile necesare ca să punem lucrurile cap la cap”, adaugă seismologul. De data asta, procesul a durat mai puțin de o zi.
Paradoxul: cel mai greu a fost pentru cercetătorii de la fața locului
Ironic, reconstituirea a fost mai dificilă pentru specialiștii aflați aproape de dezastru, în Nepal, țară care nu are sateliți proprii. Deși clipurile au circulat rapid pe rețelele sociale, „obstacolul major a fost că nu am avut nicio informație de la sol timp de peste trei ore”, spune Adhikari Basanta Raj, director al Centrului de Studii asupra Dezastrelor de la Universitatea Tribhuvan din Nepal.
Filmările cu drona obținute a doua zi au confirmat scenariul alunecării. Raj a calculat că energia eliberată a depășit-o pe cea a bombei atomice folosite la Hiroshima.
O perspectivă complementară vine de la Jason Gulley, profesor de geologie la University of South Florida, specializat în hidrologia ghețarilor și autor al unui text publicat de The New York Times. Gulley, care a ajuns prima dată în regiunea Khumbu în 2005, ca student, și a făcut acolo șase expediții în două decenii, descrie o bucată uriașă de ghețar desprinsă de pe versant, care a căzut aproximativ 1.200 de metri pe verticală și a lovit un afluent al râului Bhote Koshi, pe teritoriul chinez. Evenimentul, inițial confundat cu un cutremur, a fost înregistrat în analiza citată de NYT ca având magnitudinea 5,2. La scurt timp, un perete de rocă și apă a măturat clădirea punctului de frontieră Gyirong.
De unde a venit atâta apă, întrebarea fără răspuns
Evenimentul a fost numit „hazard în cascadă”, pentru că a înlănțuit mai multe fenomene: alunecare de teren, curgere de detritus și inundație. Secvențe similare s-au produs în Himalaya și înainte, mai ales în dezastrul de la Chamoli, în India, în 2021, care a ucis 200 de oameni și a avariat două hidrocentrale, dar și în Nepal în 2012, 2015 și 2017. Amploarea evenimentului din august 2026 este însă de zece ori mai mare, estimează Cook.
Misterul rămas este volumul de apă mobilizat. Unii cercetători au sugerat inițial un GLOF, adică o inundație provocată de ruperea unui lac glaciar: masa de versant prăbușită, descrisă drept un „amestec asemănător betonului lichid”, ar fi format un baraj temporar pe Lhende Khola, care ar fi cedat brusc. Datele seismice și satelitare arată însă „absolut nicio dovadă” de GLOF, spune Cook. Ipoteza ei este că fluxul de rocă, gheață și sedimente a înghițit apa râului în drumul spre aval; e posibil să fi existat și volume mari de gheață veche pe fundul valei, pulverizată, topită și încorporată în curgere.
Pentru o înțelegere completă va fi nevoie de recunoaștere cu elicopterul, de cercetări la fața locului și de discuții cu localnicii, spune Alton Byers, geograf montan la University of Colorado Boulder, care pleacă în Nepal în septembrie pentru un proiect despre pregătirea comunităților în fața hazardelor glaciare.
Legătura cu încălzirea globală
Cel mai important aspect pentru dezastrele viitoare este posibila legătură cu schimbările climatice. Byers indică dezghețarea treptată a permafrostului de mare altitudine, care ține laolaltă roca și gheața. Alți cercetători vor evalua dacă zăpada s-a topit în zilele anterioare, permițând apei să se infiltreze și să destabilizeze roca. În plus, dacă ghețarul sprijinea muntele, topirea lui ar fi eliminat un contrafort esențial.
„Alunecările de teren se produc de când se formează munții”, spune Ekström. Dar „în zonele unde ghețarii dispar, aceste alunecări apar mai frecvent”.
În Nepal și în Tibet, atenția se concentrează acum pe operațiunile de recuperare și pe modul în care pot fi îmbunătățite sistemele de avertizare timpurie pentru comunitățile din aval. „Cunosc satele acelea, iar ce s-a întâmplat e de necrezut”, spune Cook, care a fost pe râu în luna mai. „Să te uiți la clipurile acelea… și apoi să lucrezi la ceva atât de tragic e greu.”
Am scris anterior despre riscurile provocate de topirea ghețarilor, despre microbii eliberați de dezgheț și despre explicațiile experților pentru valul de ploi și inundații devastatoare.
